Bătălia de la Tîrgu Frumos
Despre conflictul sovieto-german din 1941-1945, probabil cel mai distrugător din toate timpurile (atât prin volumul pierderilor umane, cât şi prin efectele politico-sociale), s-a scris şi se scrie enorm. În ultimii ani, în Occident au apărut numeroase lucrări de specialitate, bazate îndeosebi pe surse germane (fie de arhivă, fie memorialistice), care sugerează că multe dintre bătăliile purtate de-a lungul celor patru ani de război ar trebui reevaluate şi reanalizate. Timp de decenii, istoria Frontului de Est s-a scris folosindu-se aproape exclusiv documentele sovietice şi lucrările de mari dimensiuni editate la Moscova, „istorii oficiale”, a căror lectură trebuie făcută cu mult spirit critic. Analize recente, realizate pe măsură ce arhivele germane au ajuns în atenţia specialiştilor, demonstrează că istoriografia sovietică a interpretat într-un mod subiectiv campaniile militare, trecând sub tăcere eşecurile, diminuând pierderile proprii şi exagerându-le pe cele ale inamicului. Una dintre aceste bătălii este cea de la Târgu Frumos, din primăvara anului 1944.Într-o lucrare apărută în 2007 şi intitulată sugestiv Red Storm over the Balkans. The Failed Soviet Invasion of Romania, spring 1944, istoricul american David M. Glanz sugerează că în iarna şi primăvara anului 1944, Armata Roşie a condus o ofensivă pe scară largă pe întreg frontul din nordul Moldovei, cu obiective extrem de îndrăzneţe, inclusiv cucerirea regiunii petrolifere de lângă Ploiești şi, pe cale de consecinţă, a unei părţi însemnate din teritoriul românesc.
Glanz respinge ideea adoptată de decenii de istoriografia sovietică şi apoi rusă, conform căreia ar fi existat două direcţii principale de efort militar, nord-est şi sud-vest (Leningrad şi Ucraina), iar după atingerea obiectivelor acestora, în aprilie 1944, Stalin ar fi ordonat schimbarea priorităţii strategice în Bielorusia, pe direcţia Minsk-Varşovia. Ofensiva spre România, purtată de forţa a două fronturi sovietice, a fost oprită prin efortul concentrat al trupelor germano-române, care au stabilizat frontul, aducând inamicului pierderi grele în oameni şi mai ales unităţi blindate. În consecinţă, istoricul american (autor a numeroase lucrări de referinţă despre Frontul de Est) sugerează că eşecul a fost ascuns de sovietici, din motive evidente de propagandă. După ce frontul germano-român s-a prăbuşit în vara anului 1944, această ofensivă de mari proporţii, eşuată, a fost trecută sub tăcere, ca şi sacrificiul făcut de soldaţii români şi germani în primăvara anului 1944.
Şi istoricul german Klaus Schönher, într-o lucrare dedicată luptelor purtate de Wehrmacht pe teritoriul României în 1944, subliniază faptul că Înaltul Comandament al Armatei de Uscat germane ajunsese la concluzia că ofensiva sovietică pentru primăvara anului 1944 viza tot flancul sudic al frontului de răsărit, determinată înainte de toate de factorul politic, primul obiectiv al Uniunii Sovietice fiind scoaterea din război a României, ceea ce ar fi pus capăt dominaţiei germane în sud-estul Europei.
Dacă în Occident bătălia pentru Moldova din aprilie-iunie 1944 este destul de cunoscută, cea de-a doua bătălie de la Târgu Frumos fiind obiect de studiu în academiile militare americane în timpul „războiului rece”, în România ea reprezintă un mister pentru opinia publică. După 1990, specialiştii s-au concentrat asupra evenimentelor derulate în jurul Actului de la 23 august 1944, trecând sub tăcere evenimentele din primăvara aceluiaşi an, cu excepţia, notabilă, a istoricului Petre Otu.
Frontul sovieto-german în primele luni ale anului 1944
Declanşată la sfârşitul lui decembrie 1943, ofensiva de iarnă a Armatei Roşii s-a desfăşurat pe întreaga lungime a frontului, reuşind să-l străpungă şi să se apropie de graniţele României. Glanz sugerează că Stalin cerea această presiune pe întregul front având convingerea că apărarea trebuia să cedeze în anumite sectoare.După o scurtă acalmie, ofensiva sovietică a fost reluată în martie 1944. Frontul 1 Ucrainean, comandat de mareşalulGheorghi Jukov, a desfăşurat operaţiunea Proskurov-Cernăuţi; Frontul 2 Ucrainean (mareșalul Ivan Konev), operaţiunea Uman-Botoşani, iar Frontul 3 Ucrainean (generalul de armată Rodion Malinovski), operaţiunea Odessa.
Intenţia sovieticilor: înaintarea spre Prut
Au trecut sovieticii în defensivă de la mijlocul lunii aprilie? Sursele „oficiale” ale războiului, apărute din anii 1960 până în 1999 la Moscova, asta indică. David Glanz are însă o altă opinie. În acest sens, autorul citează inclusiv din memoriile generalului Vasili Ciuikov, eroul de la Stalingrad, care, în primăvara-vara anului 1944, comanda Armata 8 Gardă şi care susţine că la începutul lunii mai primise ordin să se pregătească de ofensivă în zona Chişinăului, parte a unei ofensive generale derulate de Frontul 3 ucrainean. Chiar dacă precizează ulterior că STAVKA (înaltul comandament sovietic) a anulat ofensiva, Glanz este de părere că renunţarea la ofensiva planificată fusese doar o consecinţă a înfrângerii trupelor Frontului 2 Ucrainean condus de Konev, care ar fi trebuit să forţeze pătrunderea la sud-vest de Iaşi.
Organizarea apărării
La 5 aprilie 1944, Hitler a reorganizat Grupul de Armate „A”, împărţindu-l în Grupul de Armate „Ucraina de Nord” şi „Ucraina de Sud”. Primul a fost pus sub comanda mareşalului Model, pentru apărarea României fiind desemnat generalul din trupele de vânători de munte, Ferdinand Schörner (cel care va deveni, de altfel, ultimul mareşal al celui de-Al Treilea Reich). Cu doar câteva zile înainte, la 29 martie, cancelarul german şi Înaltul Comandament al Armatei de Uscat (OKH) aprobaseră, în principiu, organizarea apărării prin intercalarea unităţilor germane şi române, cu toată „rezerva” arătată de o parte a planificatorilor de la Berlin cu privire la „capacitatea operativă” a unităţilor române şi, mai ales, cu privire la „moralul” lor.
Imediat după preluarea comenzii, generalul Schörner, realizând că aliniamentul defensiv al grupului de armate „Ucraina de Sud” era divizat pe două aliniamente distincte, ceea ce ridica dificultăţi operative evidente, a propus retragerea din Basarabia, pe Prut, pentru a evita încercuirea lor prin declanşarea unei ofensive sovietice între Prut şi Siret. Aşa cum susţine David Glanz, exact aceasta era şi intenţia Armatei Roşii.După ce înţelesese retragerea din nord-vestul României, din necesităţi militare evidente, mareşalul Antonescu s-a opus propunerii, nedorind să abandoneze pur şi simpu Basarabia şi invocând şi nevoia de a proteja perimetrul petrolifer din Valea Prahovei. În consecinţă, Grupul de Armată „Ucraina de Sud” a fost împărţit în două subgrupuri de armată cu un mixt de trupe româno-germane.
În Basarabia a fost organizat subgrupul „Dumitrescu”, pus sub comanda (formală) a generalului Petre Dumitrescu, comandantul Armatei a 3-a române. El avea în compunere, pe lângă Armata a 3-a, şi Armata a 6-a germană, comandată de generalul Karl Hollidt şi controla operativ întregul flanc sudic al Grupului de Armate, de la masivul Corneşti până la Odessa.Între Prut şi Carpaţii Orientali a fost constituit Subgrupul de Armată „Wöhler”, comandat de genralul Otto Wöhler, aflat în fruntea Armatei 8 germane. Pe lângă aceasta, subgrupul avea în componenţă şi Armata a 4-a română, condusă de generalul Mihail Racoviţă, remobilizată recent, la 15 martie.
Locul cel mai important din punct de vedere strategic din întregul dispozitiv al frontului germano-român era regiunea Târgu Frumos, care se preta unui atac cu numeroase unităţi blindate. Ţinând cont de importanţa strategică a zonei, autorităţile deciseseră, încă din septembrie 1939, la declanşarea ostilităţilor în Europa, construirea unui sistem de fortificaţii, lucrări abandonate în iunie 1941, odată cu intrarea României în război. În toamna anului 1943, pe măsură ce frontul se apropia tot mai mult de frontierele României, proiectul a revenit pe agenda de lucru a autorităţilor. A fost fortificat aliniamentul aflat la sud de calea ferată Paşcani-Târgu Frumos, iar în spatele acestui aliniament s-a mai organizat o linie de apărare între Tupilaţi şi Hălăuceşti. Ele au fost integrate în cele două poziţii de apărare cunoscute sub numele de „Dacia” şi „Traian”. Prima începea de la nord-est de Iaşi, continua pe la nord de localităţile Leţcani, Podu Iloaie, Târgu- Frumos, Heleşteni şi se finaliza cu linia fortificată deja amintită. În spatele ei se găsea poziţia principală de rezistenţă, nume de cod „Traian”, care includea înălţimile din sudul şi vestul Iaşiului, continuând până spre Păstrăveni. Marele Stat Major român a organizat alte două poziţii de apărare în adâncime, „Decebal” şi „Ştefan”, destinate să limiteze şi să oprească eventuala înaintare a inamicului în spaţiul dintre Prut şi Carpaţii Orientali.
Diviziile de elită ale armatei germane pe frontul românesc
Timp de aproape două luni, pe frontul din Moldova au acţionat două dintre diviziile de elită ale armatei germane, una aparţinând trupelor Waffen SS (Divizia 3 SS Totenkopf) şi alta trupelor regulate (Grossdeutschland). Creat iniţial pentru paza conducerii partidului nazist, Waffen SS a ajuns, de la cele trei regimente iniţiale, la 41 de divizii în mai 1945. Destinat la început doar unor voluntari selectaţi după criterii foarte stricte, din 1943, având nevoie să-şi completeze forţele armate tot mai rarefiate, au fost recrutaţi voluntari din toată Europa, în special pe criterii ideologice. Armata Naţională a guvernului Horia Sima de la Viena, aflată sub comanda generalului Platon Chirnoagă (singurul general român căzut prizonier pe Frontul de Est, în octombrie 1944), cuprindea două regimente româneşti încadrate în Waffen SS. În final, mai mult de 50% din cei aproximativ 1 milion de oameni care au luptat în SS au fost de altă naţionalitate decât cea germană; aproximativ 35% din efectivele totale au pierit în timpul războiului, deşi cifrele sunt încă discutabile, anumite surse apreciind că numărul real se apropie de 70%.
Divizia 3 SS Totenkopf (Cap de Mort) a fost creată în octombrie 1939 din regimentele însărcinate cu paza lagărelor de concetrare. A participat în campania din vest în 1940; din 1941 a luptat doar pe Frontul de Est, luând parte la cele mai importante bătălii: încercuirea de la Demiansk (ianuarie-martie 1942), Harkov şi Kursk în 1943, nordul Moldovei şi Budapesta în 1944, ultima ofensivă germană a războiului din Ungaria în primăvara anului 1945. Membrii diviziei au fost acuzaţi de crime de război în timpul Campaniei din Vest din 1940, inclusiv de uciderea unor prizonieri de culoare aparţinând trupelor coloniale franceze. Rămăşiţele diviziei s-au predat trupelor americane la sfârşitul războiului, dar au fost prompt predaţi sovieticilor şi foarte puţini au supravieţuit captivităţii.
Trupele SS, formate din voluntari dedicaţi cauzei şi pregătiţi în mod adecvat, beneficiau de cel mai modern echipament militar. Primele unităţi ale diviziei au ajuns pe teritoriul românesc la începutul lunii aprilie 1944, după ce aceasta pierduse, în urma unui atac al aviaţiei sovietice la Tiraspol, toate tancurile Tiger. Acest blindat greu de 57 de tone şi înarmat cu un tun de 88 mm, intrat în serviciu operativ din iarna 1942-1943, a fost una dintre cele mai eficiente arme ale celui de-Al Doilea Război Mondial şi rămâne, fără îndoială, cel mai faimos tanc din toate timpurile.
Regrupată în zona Roman, divizia (e o alocuţiune teoretică, în realitate efectivele fiind departe de a constitui o divizie) a fost ataşată corpului LVII Panzer, urmând să ocupe un sector de front în zona Lăpuşna.
La jumătatea lunii aprilie, o parte dintre echipajele de tancuri ale diviziei au fost transferate diviziei blindate „România Mare” pentru a instrui echipajele româneşti cu tancurile germane livrate singurei unităţi blindate româneşti. La 23 aprilie, cu ocazia sărbătorii de Sf. Gheorghe, soldaţii din Totenkopf au participat la slujbele religioase, fiind ulterior invitaţi la masă de familiile localnicilor. La 20 mai, două tancuri Tiger aparţinând diviziei Grossdeutchland au fost oferite unităţii SS, alăturându-se celor 23 Panzer IV pe care le avea, divizia ocupând din nou poziţii defensive la nord-vest de Târgu Frumos. Panzer IV a rămas în producţie pe întreaga durată a războiului, fiind de departe tancul german cu mai mai numeroasă producţie (între 1936 şi 1945 au fost construite 8.472 unităţi). Acest tanc mediu era înarmat în 1944 cu un tun de 75 mm.; câteva exemplare au fost oferite armatei române. După ce a participat şi la cea de-a doua bătălie de la Târgu Frumos, având la un moment dat la dispoziţie şi alte câteva tancuri Tiger (primite la începutul lunii iunie, în completare la cele „împrumutate” de la Grossdeutchland), Totenkopf a fost retrasă din linia întâi la 8 iunie 1944, fiind ulterior mutată în Polonia.
Grossdeutschland, călită în mari bătălii
Divizia Grossdeutschland era o unitate de elită a armatei regulate, având în bună măsură un statut asemănător diviziilor SS în privinţa înzestrării cu material de război. O simplă unitate de gardă în anii ’20 ai secolului trecut, în Berlin, la sfârşitul deceniului trei a fost tranformată iniţial în regiment de infanterie, ulterior în divizie de infanterie. În mai 1943 a fost tranformată în Panzergrenadier Division, deşi beneficia de o înzestrare cu tancuri superioară oricărei unităţi a armatei regulate, fiind singura divizie motorizată a Wehrmacht-ului care avea în componenţă un regiment de tancuri în loc de un batalion. Spre finalul războiului a fost transformată din divizie în corp de armată, deşi nu avea nici pe departe efectivele necesare pentru a justifica o asemenea titulatură. A participat la operaţiunea „Citadela”, în vara anului 1943 (celebra bătălie de la Kursk), în cea de-a doua jumătate a anului fiind implicată în bătăliile defensive din Ucraina. În 1944 a participat la luptele de la Krivoi-Rog şi pentru a despresura trupele germane prinse în „punga” de la Korsun. După participarea la bătăliile de pe frontul românesc, a fost transferată în Prusia Orientală. La sfârşitul lunii aprilie 1945 a încetat practic să existe, fiind decimată în luptele din zona Pillau. Majoritatea supravieţuitorilor au ajuns în captivitate sovietică, cu excepţia celor care au reuşit să se evacueze pe mare în Schleswig-Holstein şi care s-au predat britanicilor.
Regimentul de tancuri al diviziei, care „a dus greul” bătăliei defensive din nordul Moldovei, cuprindea trei batalioane, cu un total de 11 companii. Primul batalion (companiile 1-4) era dotat cu tancuri Panther. După ce tancul sovietic T-34 se dovedise o surpriză teribil de neplăcută pentru germani încă din 1941, Hitler a insistat pentru dezvoltarea unui proiect pentru un tanc mijlociu care să contracareze cu mai mult succes blindatele sovietice. Având o greutate de 44,8 tone, înarmat cu un tun de 75 mm şi beneficiind de o armură tip „carapace”, Panther a primit botezul focului în timpul bătăliei de la Kursk, iniţial având numeroase probleme tehnice. Variantele ulterioare au fost mult îmbunătăţite şi s-a dovedit un oponent de temut atât pe Frontul de Est, cât şi în Vest. Există opinii care consideră Panther ca fiind cel mai bun tanc de mărime mijlocie (după standardele din 1944-1945) al întregului război. Al doilea batalion al diviziei (companiile 5-8) folosea tancuriPanzer IV, iar cel de-al treilea (companiile 9-11) avea Tiger-uri. Dotarea standard a batalionului, niciodată atinsă, era de 45 de tancuri, total diferită de cea sovietică, un batalion de tancuri german fiind echivalentul a două regimente de tancuri sovietice.
Unii dintre supravieţuitorii acestei divizii de elită, care şi-au scris memoriile după război, au rămas cu amintiri plăcute din România. Un ofiţer, pe atunci locotenent, îşi amintea că la Bacău „domnea o atmosferă de pace”, în magazine găsindu-se produse „care în Germania dispăruseră de mult”. După ce sugerează că populaţia îi privea cu simpatie, aminteşte şi de o întâlnire cu o mare unitate românească, „destul de bine dotată”, şi care i-a lăsat o bună impresie în privinţa disciplinei şi a dorinţei de a lupta, deşi subliniază ceea ce se regăseşte invariabil în toată memorialistica germană referitoare la armata română: lipsa de coeziune, discrepanţa dintre corpul ofiţerilor, pe de-o parte, şi cel al subofiţerilor şi trupei, pe de alta. „Lipsea camaraderia dintre ei”, conchidea fostul locotenent.
Comandanţii(poate fi si un insert, si o caseta pe lateral)
La conducerea regimentului de tancuri al Grossdeutchland se găsea colonelul Willi Langkeit, considerat unul dintre cei mai buni conducători de panzere din întregul război. Fiul unui fermier din Prusia Orientală, născut la 2 iunie 1907 în Schusten, Langkeit a participat la campania din Polonia şi cea din vestul continentului, în 1940. Pe Frontul de Est a fost implicat încă de la început în cadrul Diviziei 14 Panzer, până în martie 1944, când a fost numit la conducerea regimentului de tancuri al diviziei Grossdeutchland. Fusese decorat cu Crucea de Cavaler a Crucii de Fier încă din 1942 şi luase parte la bătălia de la Stalingrad, când Divizia 14 Panzer fusese practic distrusă, fiind reconstruită în primăvara lui 1943. Pentru acţiunile sale în bătăliile defensive din nordul Moldovei (rapoartele germane vorbind de 56 de blindate inamice distruse de regimentul condus de Langkeit), la 30 mai a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a.
După Târgu Frumos a luptat apoi alături de divizia sa în luptele disperate din Prusia Orientală, fiind înaintat, în primăvara anului 1945, la gradul de general-maior. La sfârşitul războiului s-a predat trupelor americane, după care a fost preluat de britanici şi ţinut în captivitate până în 1947. După război a făcut parte din trupele de grăniceri. S-a pensionat în 1967, decedând la scurt timp, la 27 octombrie 1969. Willi Langkeit a fost unul dintre cei 882 de militari (germani şi aliaţii lor, deopotrivă) decoraţi cu Crucea de Cavaler a Crucii de Fier cu Frunze de Stejar. Modest, declara după război că decoraţiile se datorează „curajului şi loialităţii camarazilor pe care am avut onoarea să-i comand”.
Hasso-Eccard Freiherr von Manteuffel(14 ianuarie 1897-24 septembrie 1978), comandantul divizieiGrossdeutchland, un alt personaj important în conducerea bătăliilor defensive de pe frontul românesc, a fost unul nu doar un lider militar de excepţie, dar şi un politician de succes după cel de-Al Doilea Război Mondial. Generalul Alexandru Ionescu Saint-Cyr, la vremea aceea căpitan şi şeful biroului 3 operaţii al Diviziei 1 gardă, şi-l amintea ca fiind „un om mic de statură, cu faţa adânc brăzdată, tot timpul cu ochelari, cu binoclu şi cu laringofonul pus. […] Era de o energie de neînchipuit”. Se născuse la Postdam într-o familie ilustră, fiind nepotul mareşalului prusac Edwin von Manteuffel (1809-1885). S-a înrolat în armata imperială în 1916, într-un regiment de husari, fiind rănit în octombrie acelaşi an în luptele din Franţa. După război, a făcut parte din Freikorps şi apoi din nou creata armată a republicii. Între februarie 1939 şi mai 1941 a fost profesor la Şcoala Trupelor de Tancuri din Berlin-Krampnitz, neluând parte la campaniile din 1939-1940, după care a fost repartizat la Divizia 7 Panzer, cu care a intrat în luptă în iunie 1941. La începutul anului 1943 a fost transferat în nordul Africii, luând parte la bătăliile din Tunisia, fiind evacuat la sfârşitul lunii martie după ce leşinase în urma epuizării, în mai fiind înaintat la gradul de general-maior. Din august 1943 a condus Divizia 7 Panzer apoi, de la 1 februarie 1944,Grossdeutchland.
A fost un comandant sever și capabil, calităţi care l-au recomandat pentru o nouă înaintare, la gradul de General der Panzertruppen, echivalentul gradului de general-locotenent, primită la 1 septembrie 1944, odată cu comanda Armatei 5 Tancuri, cu care a participat la ultima ofensivă germană pe Frontul de Vest, bătălia din Ardeni. În martie 1945 a primit comanda Armatei 2 Panzer, parte a grupului de armate Vistula. În timpul crâncenelor lupte din apropierea capitalei germane, un grup de soldaţi sovietici a pătruns pe neaşteptate în cartierul general, existând mărturii care sugerează că Manteuffel nu s-a dat înapoi să-şi folosească nu doar pistolul, dar şi pumnalul de luptă, în ciuda faptului că fusese rănit. La 3 mai s-a predat trupelor americane, devenind prizonier de război până în septembrie 1947. După război a intrat în politică, devenind deputat în Bundestag între 1953 şi 1957 şi fiind activ în crearea forţelor armate ale Germaniei federale. În 1959 a fost condamnat la doi ani închisoare pentru împuşcarea unui dezertor în 1944, într-un proces extrem de controversat, în condiţiile în care executarea dezertorilor nu intra sub incidenţa hotărârilor Tribunalului de la Nuremberg, fiind o practică întâlnită inclusiv în cadrul armatelor aliate. Presiunile pentru eliberarea sa înainte de termen au fost încununate de succes, fiind eliberat după numai patru luni. Un vorbitor fluent de engleză, a fost invitat în Statele Unite, unde a vizitat Pentagonul, fiind primit la Casa Albă de preşedintele Dwight Eisenhower. În 1968 a ţinut cursuri la celebra Academie Militară americană de la West Point. A decedat la 21 septembrie 1978, în timp ce se afla în vacanţă în Austria.
Prima bătălie de la Târgu Frumos
La 8 aprilie, Frontul 2 Ucrainean condus de mareşalul Konev a declanşat ofensiva cu forţa a cinci armate. „Vârful de lance” urma să fie reprezentat de Armatele 40 şi 27, în cooperare cu elemente ale Armatei 2 Tancuri, care aveau să forţeze în zona Târgu Frumos. În acelaşi timp, Armata 52 şi unităţi aparţinând Armatei 6 Tancuri, care operau la nord de Iaşi, urmau să sprijine efortul principal printr-o ofensivă în zona lor de front.
Toţi cei cinci comandanţi ai armatelor Frontului 2 Ucrainean erau soldaţi experimentaţi, căliţi în confruntările de pe Frontul de Est. Unul dintre ei merită o atenţie specială, pentru că va juca un rol important în tragicele evenimente din martie 1945, când pe front a fost arestat generalul Avramescu, comandantul Armatei a 4-a române. În vârstă de 49 de ani, generalul Filip Jmacenko, comandantul Armatei 40, era un fost soldat al armatei ţariste care se alăturase Armatei Roşii în noiembrie 1917, având ulterior o prestigioasă carieră militară. Primise comanda Armatei 40 în octombrie 1943 şi fusese decorat cu titlul de Erou al Uniunii Sovietice pentru operaţiunile ofensive peste Nipru. Serghei Trofimenko, comandantul Armatei 27 şi Simeon Bogdanov, care conducea Armata 2 Tancuri, urmaseră, în linii mari, cariere asemănătoare cu ale lui Jmacenko: soldaţi în armata ţaristă, înrolaţi ulterior în Armata Roşie, cursuri şi academii militare în perioada interbelică, serviciu operativ în perioada 1941-1944. Bogdanov era recunoscut şi de germani ca unul dintre cei mai energici şi mai capabili strategi ai blindatelor.
La începutul lunii aprilie, în regiunea Târgu Frumos fusese dislocat Corpul 5 armată român, comandat degeneralul Constantin Niculescu, care avea în compunere iniţial diviziile 1 şi 4 infanterie. Ulterior, Corpul a primit şi Divizia 1 gardă, dispusă la vest de Târgu Frumos, şi Divizia 6 infanterie, introdusă în dispozitiv la Est de Paşcani. Aceasta din urmă avea să resimtă din plin şocul declanşării ofensivei sovietice. În ziua de 9 aprilie, unităţi ale Armatei 40 au cucerit Paşcaniul apărat de trupele române, în timp ce vârfurile de lance ale Armatei 27 ocupau Târgu Frumos, sovieticii instalându-se în poziţii defensive la sud-est şi sud-vest de localitate. Spre est, blindatele Armatei 2 tancuri se loviseră de apărarea Diviziei 24 Panzer.
Încă din după-amiaza zilei de 8 aprilie, comandamentul Armatei 8 germane trecuse la regruparea divizieiGrossdeutchland pentru a bloca înaintarea sovieticilor, care depăşiseră deja axa Iaşi-Podul Iloaei-Târgu Frumos. În timp ce forţele sovietice aduceau noi unităţi în zonă, pentru a mări presiunea asupra apărării româno-germane, în dimineaţa zilei de 10 aprilie divizia Grossdeutchland, care dispunea de aproximativ 160 de tancuri de toate tipurile, inclusiv Panther şi Tiger (cu menţiunea că numărul celor operaţionale era cu siguranţă mult mai mic), a contraatacat spre vest, de-a lungul drumului Podul Iloaiei-Târgu Frumos. În timp ce divizia germană presa dinspre est, unităţi române aparţinând Diviziei 1 gardă şi Regimentului 6 vânători au contraatacat de la sud. Cele trei divizii sovietice care asigurau zona au fost nevoite să se retragă cu pierderi grele, pentru a evita încercuirea. Detaşamentul „maior Ioanid” a cucerit, la 11 aprilie, satele Albeşti şi Găneşti, iar Regimentul 6 gardă localităţile Heleşteni şi Hărmăneasca, la 12 aprilie.
Scurta acalmie instalată în zona Târgu Frumos după 12 aprilie a permis regruparea şi reorganizarea apărătorilor, în condiţiile în care era de aşteptat ca sovieticii să nu renunţe uşor la ofensivă. De partea română, s-a constituit Detaşamentul „General Ştefan Opriş”, format din unităţi ale Diviziei 1 gardă. Germanii au instalat divizia Grossdeutchland pe aliniamente defensive la nord de Târgu Frumos. După ce, la 12-13 aprilie, a fost respins şi un atac purtat în zona Podul Iloaei de unităţi ale Armatelor 27 şi 2 tancuri, Divizia 24 Panzer reuşind cu succes să-şi apere poziţiile, frontul românesc a intrat într-o aparentă acalmie. Pe de-o parte, sovieticii îşi regrupau forţele pentru un nou asalt, pe de alta, germanii avansau, prin incursiuni de mici dimensiuni, încercând să ocupe poziţii cât mai favorabile pentru organizarea unei defensive cât mai solide în regiune.
Asaltul sovietic din zona Paşcani, condus de Armata 40 a lui Jmacenko, care reuşise să împingă în spate apărarea unităţilor române din Corpul 5 armată, la sud de oraş, a fost stopat la jumătatea lunii aprilie, pe fondul eşecului de la flancul drept, care ce ar fi pus în mare pericol „vârfurile de lance” sovietice din zona Paşcani-Târgu Neamţ.
A doua bătălie de la Târgu Frumos
Greul însă abia urma să vină. La 18 aprilie, Konev a prezentat STAVKA un nou plan de ofensivă, de această dată inteţionând să forţeze cu alte două armate adăugate celor existente, 7 Gardă şi 5 Tancuri Gardă. Ofensiva urma să fie sprijinită de un baraj intens de artilerie.
La 24 aprilie, forţele diviziei SS Totenkopf, împreună cu Divizia 6 infanterie română, au atacat poziţiile defensive sovietice la sud de Paşcani, reuşind să recucerească oraşul după trei zile de lupte. La 25 aprilie, la nord-vest de Târgu Frumos, au atacat elemente ale Grossdeutchland împreună cu Divizia 1 gardă, aflată în flancul stâng al marii unităţi germane, românii asigurând şi pregătirea de artilerie.
Militarii români au străpuns apărarea Diviziei 81 Infanterie Gardă, ajungând până în apropierea localităţii Hărmăneşti. Când au stopat acţiunile ofensive, la 28 aprilie, trupele germano-române reuşiseră să avanseze aproximativ 10 kilometri nord-vest de Târgu Frumos, ceea ce oferea posibilităţi mărite pentru organizarea unei defensive eficiente.
La 30 aprilie, sovieticii au executat un puternic atac în fâşia Diviziei 18 munte română, pe direcţia Vulturi-Iaşi, cu scopul de a cuceri fosta capitală a Moldovei. Organele de informaţii româneşti aflaseră de la prizonierii capturaţi că în rândul ostaşilor sovietici circula ideea sărbătoririi zilei de 1 Mai în Iaşi. Militarii români s-au repliat, reuşind să stopeze atacul cu ajutorul artileriei Corpului 4 Armată. Era însă un atac menit să atragă atenţia de la direcţia principală a ofensivei, care urma să lovească tot în zona Târgu Frumos. În acest sector al frontului raportul de forţe era net favorabil inamicului. Românii dispuneau de Divizia 6 infanterie şi de Divizia 1 Gardă.
Germanii aveau Grossdeutchland, Totenkopf, Divizia 24 Panzer şi Divizia 46 Infanterie. În privinţa blindatelor, sursele (germane) sugerează că armatele Frontului 2 Ucrainean au folosit aproximativ 400 de tancuri de toate tipurile în ofensivă. Spre comparaţie, Divizia Grossdeutchland avea doar 25 Panzer IV, 12 Panther şi 10 Tiger, singurele operaţionale dintr-o cifră teoretic mai mare. Dispunea şi de un batalion de tunuri de asalt, 25 la număr, plus un regiment de artilerie şi un batalion de artilerie antiaeriană cu trei baterii grele de 88 mm, un tun antitanc deosebit de eficient. De cealaltă parte, sovieticii dispuneau de Armata 40 (având în compunere şi Corpul 5 Cavalerie Gardă), Armata 7 Gardă, Armata 5 Tancuri Gardă şi Armata 27.
În dimineaţa zilei de 2 mai, la orele 05:15 (ora Moscovei), un vuiet imens a spulberat liniştea unei dimineţi călduroase de primăvară, atmosfera părând că se dezintegrează. Prin semiîntunericul zorilor, 1.000 de tunuri şi mortiere şi-au lansat încărcăturile mortale peste poziţiile germane şi române, într-o terifiantă simfonie, timp de o oră. A urmat şuieratul specific al lansatoarelor de rachete, „orgiile lui Stalin”, în timp ce ţăcănitul sacadat al mitralierelor începea să se audă timid. Prin norii de fum şi de praf ridicaţi de bombardament s-a auzit apoi huruitul specific al motoarelor de blindate, în timp ce infanteria sovietică le urma cu strigăte de „uraaa!”, ce păreau să se audă de peste tot. Locotenentul Hans-Karl Richter mărturisea mai târziu: „Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. În valea întinsă în faţa ochilor mei, rulau cu viteză 80-100 de tancuri, îndreptându-se direct spre plutonul meu”. Deasupra zburau avioanele Armatei 5 Aeriană. În timp ce asupra poziţiilor defensive din regiunea Târgu Frumos se dezlănţuia iadul, undeva spre est, la nord de Iaşi, două divizii de infanterie sprijinite de blindatele Armatei 6 Tancuri declanşaseră, la rândul lor, atacul spre sud. Prima întâlnire a germanilor cu noul tanc Iosif Stalin 2
Manteuffel îşi amintea că privise prin binoclu tancurile sovietice apropiindu-se de Târgu Frumos, în timp ce infanteria română şi germană rămăsese în tranşee şi adăposturi individuale, lăsând blindatele pe seama tunurilor de 88, perfect camuflate. O altă companie inamică de tancuri a trecut de Ruginoasa, fiind interceptată şi distrusă de tancurile Panzer IV, care profitau de avantajul mobilităţii. „Pe când mă aflam în legătură radio cu Langkeit”, rememora generalul Manteuffel, „în jurul nostru au început să explodeze proiectile de mare calibru. Am identificat rapid tancuri grele aflate la 3.000 de metri depărtare. La început, am fost convins că tancurile noastre Tiger au devenit dezorientate; ruşii nu aveau tancuri cu tunuri de asemenea calibru. Ulterior, o companie cu tancuri Tiger a deschis focul în direcţia acestui inamic neaşteptat şi am avut surpriza să vedem proiectilele atingându-şi ţinta şi ricoşând. După ce blindatele noastre s-au apropiat la 2.000-1.800 de metri, au reuşit să distrugă patru dintre ele, alte trei retrăgându-se în mare viteză”. A fost prima întâlnire a germanilor cu noul IS-2 (Iosif Stalin-2, urmaşul tancurilor KV), de 46 de tone, înarmat cu un tun de 122 mm, care aparţineau Regimentului 14 Tancuri Gardă, ataşat Corpului 29 Tancuri. Pe lângă acest blindat nou-nouţ, sovieticii au folosit pe scară largă şi T-34 cu tun de 85 mm, mult superior celui de 76 mm instalat pe variantele anterioare şi de care ruşii dispuneau în număr mare (22.559 de exemplare au fost produse începând cu 1944). T-34 era superior tancurilor Panzer IV, atât din punct de vedere al tunului, cât mai ales al blindajului, dar inferior celorPanther. Pe de altă parte, era mai adecvat pentru rularea pe teren accidentat, având şi un consum de combustibil redus: 180 de litri diesel pentru 100 de kilometri, cifra ridicându-se la 210 pentru IS-2. În comparaţie, Panzer IV consuma 300, Panther – 365, iar Tiger – 782.
Întreaga zi, blindatele sovietice au continuat să atace, val după val, fiind oprite atât de poziţiile antitanc statice, cât mai ales prin manevre mobile, în flanc, ale unităţilor de blindate. Infanteria sovietică nu a reuşit nici ea să-şi atingă obiectivele, pe fondul pierderilor foarte mari ale unităţilor de blindate din prima zi a ofensivei, deşi reuşise să penetreze în adâncime, infanteria germano-română dând o replică viguroasă, chiar în condiţii de încercuire completă a punctelor de rezistenţă. Grossdeutchland a contaatacat în sectorul Corneşti, începând cu orele prânzului, în timp ce un regiment din divizia Totenkopf a avansat spre Ruginoasa. Locotenentul Richter, ai căror oameni erau deja epuizaţi de atacurile repetate ale inamicului, mărturisea că „în momentul în care tancurile T-34 au apărut în faţa semişenilatelor noastre, dinspre sud şi-au făcut apariţia blindatele diviziei SS, declanşându-se o teribilă bătălie de tancuri”.
Contraatacurile cu forţe blindate au fost sprijinite de bombardierele în picaj Junkers-87 „Stuka”, unul dintre ele fiind pilotat de celebrul Hans-Ulrich Rudel. Rudel a fost unul dintre cei 27 de deţinători ai Crucii de Cavaler cu Frunze de Stejar, Săbii şi Diamante şi singurul decorat cu Frunze de Stejar aurite (Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes mit goldenem Eichenlaub, Schwertern und Brillanten), devenind astfel cel mai decorat militar german din cel de-Al Doilea Război Mondial. Cifrele sale, care au fost confirmate de arhive, sunt aproape ireale: 2.000 de ţinte distruse, dintre care 800 vehicule, 519 tancuri, 150 piese de artilerie, un distrugător, două crucişătoare şi cuirasatul Marat, victorii obţinute în 2.530 de misiuni de luptă. Nu a fost niciodată doborât de un alt pilot, doar de tirul artileriei antiaeriene; a fost doborât sau forţat să aterizeze de nu mai puţin de 32 de ori, uneori în spatele liniilor inamice.
Manteuffel subliniază că unul dintre elementele care au dus la reuşita apărării a fost o foarte bună coordonare interarme, atât artileria, cât şi infanteria sprijinind contratacurile decisive ale unităţilor de blindate. DiviziaGrossdeutschland a raportat aproximativ 200 de tancuri distruse în timpul acestei bătălii teribile. Doi dintre ofiţerii diviziei au fost decoraţi cu Crucea de Cavaler, regimentul de tancuri atingând cifra de 1.000 de blindate inamice distruse începând de la crearea sa, în martie 1943. După ce ofensiva sovietică s-a stins, instalându-se o nouă perioadă relativ calmă, încercând să profite de situaţia operativă favorabilă, subgrupul Wöhler a planificat două operaţii ofensive, denumite „Katia” şi „Sonia”, pentru a lichida capul de pod sovietic de la sud de Jijia. Pentru operaţia „Katia” s-a constituit temporar Grupul de corpuri de armată von Knobelsdorf, compus din Corpul 57 blindat german şi Corpul 6 armată român, la ea participând efectiv divizia Grossdeutschland şi 24 Panzer, precum şi Divizia 18 munte română. Operaţia „Sonia” a fost pregătită de corpul de armată Mieth, cu Divizia 14 Panzer şi Divizia 3 infanterie română.
La 30 mai, Grupul Mieth a atacat la dreapta de comunicaţia Iaşi-Popricani (linia de demarcaţie dintre cele două grupuri de armate), în timp ce la stânga a avansat grupul Knobelsdorf, totul pe fondul unei pregătiri de artilerie. Luptele au fost din nou acerbe, cu tancurile Tiger şi Panther folosite din nou drept vârf de lance, dar avansul a fost limitat, nu mai mult de 3-5 kilometri. La 8 iunie, luptele şi-au pierdut din intesitate. După aproape trei luni de lupte teribile, frontul românesc a intrat într-o perioadă de relativă acalmie, până în august.
70 de ani de la bătălia pentru Moldova
În primăvara anului 1944, frontul din Moldova a reprezentat o prioritate pentru STAVKA, care a încercat din răsputeri să pătrundă pe teritoriul românesc. Luptele continue, între care se disting trei bătălii mai importante (a doua jumătate a lunii aprilie; începutul lunii mai; începutul lunii iunie) au fost purtate de un mixt de trupe germane şi române, cu contribuţia decisivă a unităţilor de blindate din cadrul diviziei Grossdeutschland. Luptele acerbe şi unităţile deplasate de germani în nordul Moldovei demostrează că la Berlin se înţelegea foarte bine importanţa teritoriului românesc, teza conform căreia germanii abandonaseră România nefiind conformă cu realitatea. E adevărat că imediat după stabilizarea frontului, în perioada 23 iunie-18 august 1944, Înaltul Comandament german a retras din România 11 mari unităţi, dintre care 7 blindate, inclusiv diviziaGrossdeutchland, transferându-le spre alte sectoare ale Frontului de Est ameninţate. Să nu uităm însă că în această perioadă are loc şi debarcarea din Normandia. Germania nu avea resursele de a proteja toate zonele ameninţate, încercând să-şi folosească diviziile de elită acolo unde presiunea inamică era mai mare.
În privinţa pierderilor, estimarea este dificilă. Din cei aproximativ 850.000 de oameni din compunerea Fronturilor 2 şi 3 ucrainene folosite pe frontul românesc în primăvara anului 1944, aproximativ 150.000 au fost pierderi (morţi, răniţi, dispăruţi), un procent de 18%, relativ redus comparativ cu alte operaţiuni importante ale războiului. Pe de altă parte, cifrele demonstrează luptele grele care s-au dat într-un sector de front în care sovieticii au susţinut că se aflau în defensivă. În privinţa subgrupurilor Wöhler şi Dumitrescu, care numărau aproximativ 300.000 de oameni, pierderile s-au ridicat la aproximativ 45.000 (15%), luându-se în considerare media pierderilor Diviziei 24 Panzer, aflată permanent în acel sector de front şi pentru care există rapoarte detaliate privind pierderile. Germanii susţin că au distrus aproape 400 de blindate în timpul celor peste două luni de lupte; cifra e probabil exagerată, dar nu departe de adevăr.
Puţin (sau deloc) cunoscută opiniei publice româneşti, peste jertfa de sânge a soldaţilor români implicaţi în bătălia pentru Moldova s-a aşternut uitarea. Astăzi, după șapte decenii, când patimile politice şi ideologice s-au mai stins (sau, mai bine spus, ar fi trebuit să se stingă), dincolo de cunoaşterea propriei istorii, avem obligaţia unui singur lucru: amintirea celor care au murit, în uniformă şi cu arma în mână, pentru apărarea României.
Articol trimis de Dănuţ Harhătă
.jpg)
Post a Comment