Interviu cu Domnul Profesor Traian Vasile

“Nu avem de ales decât între adevăruri irespirabile şi amăgiri salvatoare. Doar adevărurile ce nu te lasă să trăieşti merită numele de adevăr.”

Trăim în era internetului, a “sfântului televizor”, în era în care cei mai mulţi dintre tineri îşi găsesc eroii sau chiar modelul pe care doresc să îl urmeze în viaţă, în emisiunile de scandal de la ore târzii. Eu încă îmi găsesc eroii în cărţi şi, surprinzător sau nu, persoana pe care o apreciez cel mai mult este domnul profesor Traian Vasile, un om în adevăratul sens al cuvântului, ale cărui răspunsuri la acest interviu au fost pe măsura aşteptărilor.

L.M.: Sunteţi un profesor foarte apreciat în liceul nostru. Îmi puteţi spune ce v-a determinat să alegeţi această meserie?

T.V.: Am visat în copilărie să pilotez supersonice. M-am imaginat colonizând planete îndepărtate sau lucrând pentru agenţii de spionaj. Am visat în adolescenţă să cuceresc imperii. M-am văzut făcând descoperiri ştiinţifice revoluţionare, întemeind religii, descifrând scrieri necunoscute, vindecând maladii socotite incurabile, pacificând ţări şi continente întregi. Am visat să fiu erou, sfânt, profet, dar niciodată profesor. Bănuiam o fraudă în spatele fiecărei reputaţii didactice. Ca să se nască, toate au aşteptat cuminţi fatala degradare a timplului. Profesorii nu au putut străluci decât în obscuritatea „vârstei de fier”. Atunci, numindu-se „scrib”, s-a aşezat pe locul lăsat liber de dispariţia „războinicului”.

Nu mi-a impus nici unul dintre profesorii întâlniţi în anii de şcoală. Tuturor le-am descoperit, cu un sentiment în care se amestecau decepţia şi culpabilitatea, deficitul de splendoare. Străduindu-se să compenseze o realitate carentă, literatura mi-a oferit în paralel portretele idealizate ale unor profesori. Dar cotidianul îi infirma neîncetat personajele, demascându-le excelenţa livrescă.

Altă imagine, surprinsă pe alte pagini mi-a câştigat în cele din urmă adeziunea. Ea descria profesorul naufragiant în oraşul de provincie, condamnat la existenţă precară şi destin mediocru. Cu umerii lui înguşti, cu nelipsiţii ochelari, cu ticurile, pedanteria şi indigenţa lui spirituală venea parcă din nemijlocirea experienţei şi purta garanţia ei. Fiecare generaţie sfârşise inevitabil prin a-l reconfirma în calitatea de model definitiv fixat al ratării. Faţă de el nutream nu admiraţie, ci un sentiment de afectuoasă condescendenţă.

Şi totuşi, din neputinţă sau lene, am ajuns să fac tocmai meseria pe care o detestam. În aceasta te rog să vezi nu reuşita, ci eşecul meu.

L.M.: Consider că a lucra cu mintea umană este poate unul din lucrurile cel mai greu de realizat. Ce vă motivează să continuaţi?

T.V.: Mintea? Iluminismul s-a compromis mizând pe ea. A flatat-o, investind-o cu o demnitate la care nu putea în mod legitim, să aspire. Rezultatul? Foarte curând, celelalte facultăţi şi-au descoperit situaţia de artificială dependenţă şi nemeritată vasalitate. Nemulţumite de rolul ancilar în care abuziv s-au văzut distribuite, sentimentele, voinţa, pasiunile, imaginaţia au refuzat să-i mai acorde minţii asistenţă, preferând dezertarea angajării combatante. Confruntată cu această anarhie a „mijloacelor”, mintea s-a văzut lipsită de orientare şi suport energetic. Incapabilă să ducă lupta mai departe, a trebuit, în cele din urmă, să capituleze. Din această înfrângere îşi extrage acum gloria.

Dacă a învăţat această lecţie, profesorul nu se va adresa niciodată în mod direct minții. El va încerca mai degrabă să cultive sentimente şi resentimente mobilizatoare. Se va strădui să antreneze elevilor imaginația şi mai ales, voința. Abia atunci va putea, în sfârşit, să le exerseze mintea. Abia atunci ea va şti ce şi pentru ce să înveţe.

L.M.: În opinia mea şi a multor altora, sunteţi un model demn de urmat. Ne puteţi dezvălui care sunt principiile după care vă ghidaţi viaţa?

T.V.: Privesc cu idiosincrazie inşii „dintr-o bucată”, fără gustul deliberării şi al îndoielii, siguri de judecată şi de fapta lor, previzibili, categorici. Astfel de oameni au „principii”. Îşi închipuie că gândirea lor nu e rezultatul simplităţii mentale, ci al tăriei de caracter. A avea principii înseamnă, după ei, a nu te abate pentru nimic în lume de la traseul prestabilit al câtorva reguli, a avansa mecanic, cu ochii închişi, înăuntrul unui scenariu inexorabil, fără nuanţe şi fără surprize.

Dar înţelese cum trebuie, principiile sunt nişte simple începuturi. E bine să le ai ca lansaj orientativ, însă trebuie să le slujeşti cu discernământ. Principiile reprezintă doar ordinea inaugurală a lucrurilor. Ele nu sunt câtuşi de puţin suficiente pentru a întemeia o morală.

Principii au toţi oamenii; proştii, în primul rând. Ele fac parte din pedagogia rudimentară a tuturor mediocrităţilor. Omul cu principii n-are nevoie să mai gândească; trebuie numai să aplice orbeşte setul de reguli adoptat. Principiile sunt „ideile” semidocţilor, singura lor înălţime accesibilă. Insul cu principii ştie. Nu întârzie în interogativitate, ci în inflaţia răspunsurilor. Nu are întrebări, ceea ce nu înseamnă că are răspunsuri.

În ceea că mă priveşte, încerc aplicarea contextualizată a unor principii marcate de o benignă impersonalitate. De multe ori mă poticnesc în faţa concretului trăit, orbecăi şi ezit între alternative.

L.M.: Nu puţini sunt elevii care vă consideră un profesor şi un om extraordinar, ceea ce duce la o relaţie deschisă elev-profesor. Care ar fi celelalte aspecte care menţin această relaţie cu elevii?

T.V.: Mă străduiesc mereu să aduc dovezi ale „normalităţii” mele.

L.M.: Mulţi elevi, ba chiar şi unii domni profesori vă caracterizează ca fiind „singurul profesor ce pune patru cu zâmbetul pe buze”. Ce părere aveţi despre acest lucru?

T.V.: „Zâmbetul” este reparatoriu.

L.M.: Mai mult ca sigur, în meseria dumneavoastră de profesor aveţi de-a face zi de zi cu indiferenţa şi comportamentul neadecvat al unora dintre tineri. Care credeţi că sunt motivele pentru care majoritatea elevilor se poartă astfel?

T.V.: Relaţia unui profesor cu elevii săi se poate desfăşura în contratimp. Cu alte cuvinte, între ei poate să existe o contemporaneitate cronologică, dar nu şi una spirituală. Profesorul poate aparţine unei „serii istorice”; elevii, alteia. Una dintre ele poate fi, în raport cu cealaltă, dominantă – şi nu neapărat aceea în care se situează profesorul. Fiecare serie istorică are aspectul unei monade. Alcătuieşte o lume închisă, guvernată de legi şi valori proprii.

L.M.: În ciuda faptului că nu locuiţi în Târgu Frumos, predaţi aici de ani buni, drept urmare aş dori să vă întreb care este părerea dumneavoastră despre orăşelul nostru? Şi ce credeţi că am putea face noi, pentru a contribui la îmbunătăţirea acestuia?

T.V.: Eu m-am îndrăgostit puţin de Târgu Frumos; de unii dintre locuitorii lui, mai ales. Vouă, dacă vreţi să-l vedeţi înflorind, trebuie doar să vă pese de el.

L.M.: Care credeţi că sunt modalităţile de dezvoltare a potenţialului turistic din Târgu Frumos? Pe ce anume ar trebui pus accent?

T.V.: Oraşul poate deveni cunoscut prin locuitorii săi. Nu-i putem dărui peisaje spectaculoase, dar îl putem îmbogăţi cu câteva case memoriale. Eu unul, m-aş grăbi să o vizitez pe aceea care s-ar chema „Loredana Muşat”.

L.M.: Eu, şi mai mult ca sigur şi ceilalţi colegi ai mei ne amintim de încercarea de a descoperi numele autorului unui fragment citit la ora de psihologie, care eraţi de fapt dumneavoastră. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte?

T.V.: Cartea este „pe drum”. Dacă vreţi, ne întâlnim curând la şedinţa de autografe!

L.M.: Un grup de tineri lucrează de ceva timp la portalul www.tirgufrumos.ro, ce doreşte să promoveze oraşul Târgu Frumos, dar care are în acelaşi timp un rol benefic asupra micilor jurnalişti din spatele siteului pentru că îşi pot dezvolta abilităţile de a scrie. Care este părerea dumneavoastră privind această iniţiativă?

T.V.: Faceţi-vă mâna! Spor la treabă!

L.M.: Şi acum, ca să încheiem interviul în cel mai plăcut mod cu putinţă, doriţi să ne spuneţi o poveste?

T.V.: Un client se plânge croitorului său: „Dumnezeu a făcut lumea în şase zile, iar dumitale ţi-au trebuit şase luni ca să-mi faci o pereche de pantaloni!” Croitorul, supărat, îi răspunde: „Da, domnule, dar uitaţi-vă cum arată lumea, şi uitaţi-vă la pantalonii făcuţi de mine!”

...realizat de Loredana Muşat