Africa! Interviu cu prof. Bogdan Gorgos!

A durat mult până să public acest interviu... poate pentru că e cel mai reuşit, poate şi din alte motive. Pentru mine, Bogdan e un exemplu de curaj, dăruire, e o lecţie de viaţă şi mă bucur enorm că am şansa să împărtăşesc cu voi rândurile ce urmează...

M.D.P: Bogdan, ne ştim de la „Dansez cu implicare”, un proiect de început al ASIRYS. Îmi aduc aminte de tine ca fiind un voluntar foarte talentat şi activ. Aş vrea să-mi spui mai multe despre cine eşti, profesional, dar mai ales personal?

B.G.: Salutare! Cine sunt eu?! Hmmm... sunt adeptul contextului. Pentru a ajunge cineva, trebuie să fii un nimeni, iar în momentul de faţă încerc să ajung la nivelul la care aş putea considera că am dobândit acel, cineva, printr-un proces de tranziţie care să-mi acorde această onoare. Pentru cei care au înţeles contextul probabil şi-au dat seama la ce nivel mă aflu în momentul de faţă. Totuşi, fiecare o să perceapă această idee într-un mod propriu şi probabil mulţi o să zâmbească. Dar nu am de gând să vă plictisesc cu povestirile ZEN şi am să trec la elemente ceva mai detaliate.

Profesional mi-am început cariera destul de timpuriu (19 ani) ca profesor într-o zonă rurală. Practic am luat lumea în piept fără să simt prea mult ce înseamnă viaţa libertină de student, dar cât de cât am încercat să le fac faţă deşi la momentul respectiv era destul de greu să îmbin studiile cu munca şi apoi distracţiile; sunt sigur că foarte mulţi studenţi români se află în aceeaşi situaţie.

Am terminat Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport în cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, apoi am urmat o serie de cursuri pentru perfecţionare atât în domeniul educaţional, cât şi în alte domenii, toate astea simultan cu munca la catedră.

Personal, pot să spun că îmi place să petrec timpul liber alături de oameni care ştiu pe ce lume trăiesc şi care au un simţ al valorii dezvoltat.

M.D.P. Momentan trăieşti o experienţă unică, eşti în Africa. Povesteşte-ne cum ai ajuns din Tîrgu Frumos în Maputo?

B.G.: Există momente în viaţă care pot influenţa foarte mult modul nostru de a fi şi mai ales motorul de bază în luarea deciziilor. Practic cât timp am lucrat în ţară m-am simţit ca un voluntar, uite că s-a ivit şi ocazia de a fi cu acte în regulă, aşa că mi-am propus pentru o perioadă să las totul şi să mă confrunt cu situaţiile reale din Africa. După câteva interviuri am şi semnat un contract cu o şcoală din Norvegia. Studiile sunt structurate pe diferite perioade combinate cu activităţi practice menite să te pregătească pentru viaţa în ţările subdezvoltate. După finalizarea studiilor şi colectarea unei sume de bani poţi alege cu alţi doi sau trei colegi (trio) un proiect. Eu am ales Africa - ADPP Mozambique National Headquarter, Maputo - Educational sector - all schools. E o întreagă istorie de la plecarea din România până în Africa, situaţii critice, lecţii de supravieţuire în condtii extreme şi multe, multe, multe altele. Pe de altă parte am reuşit să cunosc oameni deosebiţi din toată lumea, oameni dispuşi să ajute şi să ofere un srijin celor care au nevoie.

 M.D.P.: Cum e Africa?

B.G.: Africa... e poveste... e ceva ce în altă parte a lumii nu o să mai găseşti, e o combinaţie exagerată între a avea ceva şi a nu avea nimic, dar depinde şi de zonă. Mozambicul e clasat cam a 4-a ţară din lume ca sărăcie. Oarecum se aseamănă cu România pe continentul European numai că aici extremele sunt mai conturate. De la case înconjurate de garduri electrice imense treci direct la case dărăpănate cu câţiva copii care se joacă în mizerie. Cum traversezi graniţa valul de sărăcie, durere, boală sau moarte te loveşte prea brusc şi poţi suferi un şoc cultural din care mulţi cu greu se mai trezesc. Oraşul în Mozambic este un loc în care poţi găsi aproape totul dacă ai bani, de la şlapi de casă până la arme şi muniţie pe piaţa neagră. Este un loc în care criminalitatea depăşeşte orice limite, o ţară secerată de mulţi ani de război, în care fiecare încearcă să-şi găsească o modalitate de a face bani indiferent de consecinţe. În afară de turişti nu prea mulţi europeni se aventurează pe străzile capitalei şi de multe ori poate fi foarte riscant. Practic dintr-o 100 de oameni, 80 te urmăresc doar pentru bani sau hainele de pe tine şi ar face orice pentru a obţine asta. Pentru mine începutul a fost mai greu până m-am adaptat locului şi condiţiilor de viaţă. Cât am locuit în capitală, noaptea focurile de armă au devenit obişnuinţă chiar şi pe strada pe care am locuit; moartea e ceva firesc aici.

După o perioadă petrecută în centrul de educaţie ADPP Mozambique – sectorul Educaţional, cineva ne-a făcut o ofertă de a schimba proiectul undeva la vreo 200 km de Maputo (TCE-Total Control of Epidemics - HIV/SIDA), provincia Gaza - oraşul Chibuto. Aici se mai schimbă situaţia, oamenii nu mai au aşa multe resurse, iar gradul de risc este redus... o altă perioadă de adaptare, un alt mod de viaţă. Cu cât mergi spre sălbăticia Africii cu atât totul este mai conservat şi oamenii mai primitori, dar apar animalele sălbatice, şerpii, scorpionii sau păianjeni cu care nu ai vrea să te trezeşti dimineaţa în pat, dar se mai întâmplă.

 M.D.P.: Cum sunt oamenii?

B.G.: E locul în care am ce învăţa, mai mult decât am crezut. Mergând prin comunităţile sărace, vezi copii cu haine rupte, roase de timp sau şobolani, îi vezi în faţa unei uşi dezbinate dintr-un toc vechi şi o casă de lut cu paie, toţi mănâncă shima (mămăligă) sau orez fiert direct dintr-o tigaie plină de funingine; gunoaie şi câini slabi care din când în când mai atacă oameni. Totuşi, aceşti copii au timp şi să se joace, o fac într-un mod atât de inofensiv, se joacă cu orice găsesc la îndemână, sunt foarte inventivi, de la capace de sticle până la mingi confecţionate din pungi de plastic. Se joacă, zâmbesc şi par fericiţi. Te întrebi, cum poate un astfel de copil să mai zâmbească? Uite că o face! E o puritate supremă care nu o pot explica acum în scris şi mă tem că e cam greu de înţeles pentru cei care nu pot vedea cu ochii lor acest tablou. În fiecare zi moare cel puţin un copil, în fiecare dimineaţă auzi o mamă ţipând de durerea pe care nici un părinte nu ar trebui să o simtă. Am avut şi eu ocazia din păcate să văd un copil murind în faţa ochilor mei. E dureros când ştii că se naşte fără o speranţă, e şi mai dureros când ştii că până să închidă ochii definitiv simte o durere prea mare pentru puterile lui.

Femeia este stâlpul casei, cea care duce tot greul, de la copii la mâncare - iar aici nu e simplu să faci de mâncare, până la căratul apei sute de metri sau chiar kilometri (recipient 25 l pe cap sau câte 50-60 l cu roaba). Tot femeia are semne pe faţă şi pe corp de la bătăile frecvente sau diferite abuzuri. De ce? Pentru că bărbatul se ocupă de bani, el mai are încă vreo 4-5 femei şi are dreptul să bea până când bineînţeles termină acei bani. În Mozambic bărbatul este cel care dictează aşa că cei care doresc o viaţă de boier, se pot muta aici.

 M.D.P.: Care sunt diferenţele între români şi africani?

B.G.: Prea multe diferenţe nu găsesc. dar aşa cum avem noi anumite oportunităţi sau viaţa materială mai bună, suntem mai superifciali şi avem impresia că soarele gravitează doar în jurul nostru, aşa au ei o bază spirituală mai bogată. E ca şi cum ai fi orb, dar celelalte simţuri ţi se dezvoltă mult mai bine, există un echilibru în toate. Mă doare când ştiu că aici mii de copii se nasc fără o speranţă ca să nu mai vorbim de vise, dar noi putem visa şi putem spera la mai bine... avem puterea şi capacitatea de a face asta, de ce nu trecem la fapte?

 M.D.P: Descrie-ne o zi din viaţa ta în Africa.

B.G: Recent am deschis un proiect undeva la 60 km de Chibuto - oraşul cu sediul proiectului TCE în care mă aflu acum. În proiect mă ocup de orfani, şcoală şi comunitate, locul se numeşte Tlhatlhene. Un loc în care nu există electricitate, piaţă, magazine sau apă. Oamenii beau apa din acelaşi loc cu animalele, există un risc foarte mare de holeră (boală care poate răpune un om matur în câteva zile) sau alte boli infecţioase. Rata mortalităţii este crescută şi sute de copii au rămas orfani. Am ales să trăiesc printre ei o perioadă pentru a mă deplasa în teren şi a simţi realitatea cruntă, e o combinaţie între perfecţiunea naturii şi moarte. Am fost una din puţinele persoane de culoare albă care a păşit în acele locuri, iar în unele zone primul.

Dimineaţa la primele ore e rece, chiar foarte rece, fiind iarnă. Mă trezesc, ies afară şi admir peisajul care mă înconjoară. E o linişte deplină acompaniată de ciripitul păsărilor. De fiecare dată trag brusc aerul rece în piept cu mirosul de plante sălbatice şi flori. Mă spăl pe faţă cu o apă negricioasă plină de impurităţi apoi îmi aştept colegul cu micul dejun (paste cu ceai, pâine doar în zile de sărbătoare). După, îmi pregătesc lucrurile pentru a merge la şcoală şi susţine nişte ore de igienă. Drumul e lung, casele din lut sunt rare, ascunse printre copaci şi plante sălbatice, singura clădire mare este şcoala asemănătoare unei vechi construcţii comuniste în care se creşteau vacile. Mergând pe cărare, din spate soarele oferă o imagine spectaculoasă, se anunţă o zi călduroasă. Colegul meu de proiect (localnic) îmi indică pe nisip urmele lăsate de diferiţi şerpi, unii printre cei mai veninoşi din Africa. De la câţiva centimetri poţi găsi urme până la 9-10m. Am învăţat să mă uit mai bine pe unde calc, aici e vital, un pas greşit şi ai puţine şanse de scăpare, nici în oraşul Chibuto nu există tratament pentru muşcăturile de şarpe, ca să nu mai vorbim de transport. În acelaşi timp îmi povesteşte cum un lider local a folosit prea mult venin de şarpe pentru tratarea unei afecţiuni şi a murit la scurt timp. Salutăm fiecare casă în dialectul vechi de mii de ani (shangan), apoi ajungem la şcoală... şcoală?! Ar trebui să fie simplu pentru mine, dar se pare că ei au un alt sistem de învăţare. E ceva lent care evident m-a lăsat mască, un sistem vechi, sper să am timp pentru a face un schimb de experienţe şi a învăţa ceva nou. Momentul e unic atât pentru mine cât şi pentru sutele de copii care se uită miraţi, ce caută un „mulungu” (alb în shangan) la ei în sat? Cum poate o persoană albă să locuiască aici? În loc să fie atenţi la lecţia de igienă, săracii probabil se uitau la barba mea deja crescută şi ochii bulbucaţi, încercând să surprindă tot relieful clasei. Mulţi nu au papuci, mulţi nu au mâncat o zi sau poate două, mulţi nu au un părinte sau ambii părinţi, mă gândesc că poate eu aş fi una din speranţele lor şi chiar aşa aş vrea să fie.

După ora de igienă am ales să vizităm case cu orfani, e crunt ceea ce vezi, mă simt incapabil să descriu astfel de imagini şi sincer e şocant când mă gândesc că situaţiile sunt reale. Nu este un film... trag aer în piept şi îmi caut curajul de a le zâmbi, de a le oferi ceva de mâncare din proviziile mele, dar nu e suficient. Mă gândesc cu groază la momentul în care am să plec şi am să las toate astea în urma mea! La întoarcere vizităm nişte importanţi lideri locali. Se face seara şi noaptea nu este bine să stai pe câmp, majoritatea vieţuitoarelor îşi au activitatea în perioada nocturnă. Ajung acasă, după o cină la lumina lumânării (orez cu verdeţuri sau peşte), ascult spectacolul naturii. E o explozie a faunei, iar luna luminează totul. Îmi fac planul pentru a doua zi, trebuie să parcurg 20 km pe jos până într-o zonă numită Mubomo. O să fie cald, iar apa trebuie să o porţionez cu grijă. Am doar 1 l pentru următoarea zi. Până a închide vreun ochi, mă trezesc cu un liliac zburând deasupra patului... offf!

M.D.P: Care sunt cele mai importante lecţii de viaţă pe care le-ai descoperit prin intermediul acestei experienţe?

B.G.: Tot ce am dobândit aici este important. E o întreagă istorie. E ca şi cum aş deschide un cufăr imens cu experienţa a 10 oameni în 20 de ani de viaţă şi toate acele informaţii năvălesc rapid spre creierul meu încercând să-şi facă loc şi să-şi găsească rostul. Mă tem că pentru unele sunt prea tânăr pentru a le înţelege, dar probabil toate au timpul lor.

M.D.P.: Când te vei întoarce, ce planuri ai?

B.G.: Primul lucru e să-mi strâng familia în braţe şi să-mi petrec ceva timp cu ei, apoi mai văd eu.

M.D.P.: Dacă cineva ar dori să beneficieze de o experienţă similară, ce ar trebui să facă?

B.G.: M-aş bucura ca mulţi oameni să treacă printr-o experienţă asemănătoare şi să simtă măcar 10% din ce am simţit eu. Pentru o astfel de experienţă există câteva şcoli în toată lumea, eu am urmat şcoala din Norvegia cu un program unic şi plin de peripeţii chiar. Nu am de gând să explic acum criteriul de înscriere, dar pentru cei care sunt curioşi mă pot contacta. Dacă vrei să ajungi voluntar în Africa sau India trebuie să renunţi la tot ce ai avut înainte de asta pentru o perioadă destul de lungă. Nu mai există confort sau luxul de a conduce maşina părinţilor. E un risc asumat, destul de mare şi persoana în cauză trebuie să fie destul de responsabilă pentru ceea ce face. Să aibă un organism rezistent atât fizic cât şi psihic, există colegi care contactează virusul malariei de cel puţin 4-5 ori în 6 luni şi poate fi destul de riscant pentru sănătatea corporală. Eu până în momentul de faţă am avut norocul doar o singură dată şi sincer după ceea ce am trăit sper să rămână aşa. Mulţi rămân cu traume psihice pe o perioadă mai scurtă de timp sau chiar mai lungă, alţii necesită tratament psihiatric intens. Lista poate continua...

 M.D.P.: Să revenim puţin la Tîrgu Frumos. Cum crezi că pot tinerii să dezvolte oraşul?

B.G.: Sunt sigur că majoritatea tinerilor din Tîrgu Frumos şi nu numai, simt pe pielea lor cum este să ai idei bune care pot fi puse în practică, dar mulţi nu au ocazia să o facă. Un grup de oameni uniţi cu aceleaşi idei şi ţeluri pot avea o forţă extrem de mare şi pot lua decizii importante. Acum au ocazia să o facă, oraşul este ca o casă, iar o casă frumoasă şi îngrijită are nişte gospodari pe măsură. Mult succes!

 M.D.P.: Acum la final, transmite-le un mesaj cititorilor noştri.

B.G.: Ceea ce am scris eu aici este o sinteză şi îmi pare rău că de multe ori nu pot exprima cu adevărat ceea ce simt din cauza spaţiului redus. Mă întrebam acum ceva timp, oare este necesar ca fiecare român să vadă cum se trăieşte în Africa pentru a învăţa cum să preţuiască fiecare moment sau să-şi dea seama cât de mult poate contribui la o viaţă mai bună? Nu cred!

Învaţă să iubeşti şi să apreciezi adevărata valoare, aşa fiecare om devine important pentru societatea lui şi are capacitatea de a schimba răul în bine. Tăria nu constă în bani sau maşini turate, haine de firmă sau poşete de lux, adevărata tărie se află în inimă. Vă mulţumesc mult pentru atenţia acordată, să auzim numai de bine.