Dezvoltarea comunitară participativă

Participarea comunitară reprezintă implicarea activă a membrilor în procese de dezvoltare care au ca obiectiv ameliorarea condițiilor de viață ale comunității sau ale unor grupuri din comunitate. Finalitatea procesului, adică producerea binelui comun este importantă. „Binele comun este treaba poporului; iar poporul nu este orice grup de oameni, asociați într-o formă sau alta, ci este împreunarea unui număr mare de oameni, uniți printr-un acord asupra legilor și a drepturilor și prin dorința de participare spre folosul tuturor (Cicero20, Republica, I, 25, apud Putnam, 2001, p 133) ”.

Acțiunile comunitare se bazează pe participare voluntară sau dezinteresată, sau pe participare din interes. În fapt, voluntariatul și participarea (co)interesată, sunt extremele unui continuum în care se poate plasa participarea. Cu toate că asociațiile de voluntari „sunt mijlocul primordial prin care funcția de mediere între individ și stat este performantă (Almond, Verba, p. 262)”, nu toate acțiunile se fac pe bază de voluntariat, așa cum nu toate au ca suport motivațional un interes material, de putere sau de prestigiu în comunitate.

Sondajul efectuat (Sandu, 2005, p.72) asupra participării comunitare în 14 sate din România, a relevat un nivel de participare mai mare în satele centrale, modernizate și cu un nivel mai scăzut de capital social de încredere, față de satele periferice, mai tradiționale, adică invers decât ar fi fost de așteptat. Pe de altă parte, ducând comparația între rural și urban, sunt relevante rezultatele cercetărilor efectuate de Robert Putnam în comunitățile din Italia. Acestea contrazic ideea (Tönies) că spre deosebire de micile comunități tradiționale, marile metropole dezumanizează, induc o cultură a neîncrederii și pasivitate civică. Cele mai necivice zone din peninsulă s-au dovedit a fi chiar satele tradiționale din sud. La polul opus sau aflat comunități urbane moderne, dezvoltate economic și tehnologic, dovadă că modernizarea nu înseamnă neapărat sfârșitul comunității civice (Putnam, 2001).

În comunitățile locale participarea cetățenilor este influențată de „ gradul de autonomie locală și de gradul în care structurile locale stimulează participarea cetățenească (Almond, Verba, p. 146)” .

În accepțiunea lui Giovanni Sartori, participarea trebuie înțeleasă ca o acțiune la care cetățeanul ia parte în mod voit, autoactivat (Sartori, 1999). „Participare nu înseamnă, prin urmare, numai a fi parte din (simplul fapt de a fi implicat într-o împrejurare oarecare) şi cu atît mai puţin, o stare involuntară de a fi fost determinat să faci parte din. Participarea este o autopunere în mişcare, fiind astfel chiar opusul lui a fi pus în mişcare (prin voinţa altcuiva), adică opusul mobilizării (idem, p.120).” În opinia acestui autor intensitatea participării voluntare se află în raport de inversă proporționalitate cu numărul de participanți. Cu cât numărul de participanți este mai mare, cu atât partea de participare a fiecăruia este mai mică, și invers. De aceea, trebuie acordată o atenție de deosebită „grupurilor mici și intense (ibidem, p. 121).”

În cadrul dezvoltării comunitare, participarea reprezintă o combinație de altruism, interes personal și responsabilitate civică. De aceea, dezvoltarea comunitară se poate baza, pe lângă participarea voluntară și pe participarea semivoluntară sau pe cea forțată (înțelegând prin aceasta conformarea tuturor la deciziile luate de comunitate, chiar în lipsa motivației). Cunoașterea tipului de motivație pentru participare (Sandu, 2005) este importantă pentru organizarea acțiunilor comunitare, pentru mobilizarea tuturor actorilor relevanți în procesul de dezvoltare comunitară.

De reflectat... şi comentat:

Cum descrieţi nivelul participării în cadrul comunităţii voastre? 

Ce soluţii propuneţi pentru creşterea intensităţii participării voluntare?