Costumul popular românesc. Mărturii şi martori despre geneza costumului românesc
Adevărata “carte de identitate” pentru locuitorii diferitelor zone geografice ale României, costumul popular tradiţional s-a constituit în urma unui îndelungat proces de creaţie. Nenumărate vestigii arheologice, documente istorice, lingvistice şi etnografice atestă continuitatea, de-a lungul veacurilor , a formelor de cultură şi civilizaţie ale românilor şi strămoşilor acestora în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Cele mai vechi mărturii despre costum datează din perioada neolitică şi epoca bronzului. Desenele geometrice de pe corpul unor idoli de lut –Venus de la Craiova şi figurinele descoperite în necropola de la Cârna, Oltenia – au fost interpretate de reputaţi specialişti, precum Al. Tzigara-Samurcaş şi Vladimir Dumitrescu, ca fiind posibile ornamente de pe veşmintele acelor vremuri. Acelaşi lucru se poate spune şi despre figurinele descoperite mai recent, care aparţin culturii Gârla Mare (1600 – 1150 î Ch), jud. Mehedinţi, Oltenia.
Alte mărturii iconografice referitoare la portul strămoşilor daci ne parvin din perioada antichităţii romane, prin intermediul a două monumente celebre: Tropauem Trajani (108-109 d.Ch.) din comuna Adamclisi, Dobrogea, România şi Columna lui Traian (113 s.Ch.) de la Roma, Italia.
Fiecare dintre acestea, după cum sublinia arheologul român Alexandru Odobescu, conservă imaginea săpată în piatră a unor costume bărbăteşti şi femeieşti care prezintă frapante similitudini cu portul contemporan al ţăranilor de la munte.
Cămăşile dacilor, lungi până la genunchi, purtate peste pantalonii strânşi pe picior, cu mici pliuri orizontale (iţari), cureaua, hainele groase din pănură, fără mâneci (suman), gluga pliată cu capişonul peste şold, opincile legate în curele şi căciula ţuguiată sunt piese de vestimentaţie care şi-au păstrat aproape neschimbată structura morfologică (croiul), până la mijlocul secolului al XX – lea, în diverse zone montane ale ţării. Costumul purtat de femeile dace, reprezentat pe metopele LIII şi LIV ale monumentului de la Adamclisi, este specific ţinutei de vară. Cămaşa are încreţite pe lângă gât, pe un fir de aţă, toate bucăţile de pânză ce formează faţa, spatele şi mânecile acesteia, croiul fiind specific atât dacilor , cât şi ilirilor. De la talie în jos, corpul femeii este acoperit cu o ţesătură care-l înfăşoară strând: fota – se regăsesc până în zilele noastre în portul popular moldovenesc şi muntenesc, iar procedeul de asamblare a foilor de pânză ce formează cămaşa (brezărăul) este identic cu cel folosit, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Moldova de Nord.
Portul dacic, atât cel bărbătesc, cât şi cel femeiesc, sunt bine constituite. Costumul bărbătesc era alcătuit din căciulă ţuguiată, cămaşă cu despicătură în părţi de la nivelul coapsei în jos, iţari strâmţi sau încreţiti, cu cute transversale sau oblice, cioareci, curea cu cataramă dreptunghiulară sau uşor rotunjită, glugă, un fel de suman relativ strâmt, şi opinci. În afară de aceste piese care fac parte integrantă din portul românesc – cu excepţia cămăşii cu şliţ care a dăinuit numai până la începutul secolului nostru -, dacii mai purtau o pelerină, ca şi o haină cu mâneci, scurtă, cu încreţituri, în genul pufoaicei, care nu s-a păstrat la români.
Este de menţionat că opinca apare la daci atât sub tipul “Adamklissi” (căreia azi îi corespunde opinca din Ţara Loviştei), cât şi al celei cu limbă, ilustrară pe stela de la Histria.
În ceea ce priveşte portul femeiesc, aceasta ne este cunoscut sub două variante. Prima variantă se caracterizează prin puţine piese de costum de vară: cămaşa şi fota. Este vorba de o cămasă încreţită la gât, cu ajutorul unei sfori, care străbate foile nerăscroite ale pieptului şi spatelui, precum şi ale mânecilor. Cămaşa este lipsită de guleraş. Cea de-a doua piesă specifică este fota, o bucată ţesută, înfăşurată pe lung în jurul corpului. Exact în forma descrisă, cămaşa se întâlneşte astăzi în Moldova de nord, iar fota în Moldova şi Muntenia.
Cea de-a doua variantă de costum femeiesc dacic, reprezentată de reliefurile coloanei lui Traian, reprezintă un port mai căutat: părul lung, pieptănat simplu, este acoperit cu o năframă, iar locul cămăşii îl ia un veşmânt cu o largă drapare pe un jupon.
Extraordinara asemănare între costumul dacic şi iliric şi cel românesc, care merge până la suprapunerea exactă, constituie dovada că geneza portului românesc este traco-iliră.
În perioada feudală, portul popular românesc îşi păstrează aceleaşi forme, pe care le regăsim până în contemporaneitate.
Scris de Alin Constantin Costin
Alte mărturii iconografice referitoare la portul strămoşilor daci ne parvin din perioada antichităţii romane, prin intermediul a două monumente celebre: Tropauem Trajani (108-109 d.Ch.) din comuna Adamclisi, Dobrogea, România şi Columna lui Traian (113 s.Ch.) de la Roma, Italia.
Cămăşile dacilor, lungi până la genunchi, purtate peste pantalonii strânşi pe picior, cu mici pliuri orizontale (iţari), cureaua, hainele groase din pănură, fără mâneci (suman), gluga pliată cu capişonul peste şold, opincile legate în curele şi căciula ţuguiată sunt piese de vestimentaţie care şi-au păstrat aproape neschimbată structura morfologică (croiul), până la mijlocul secolului al XX – lea, în diverse zone montane ale ţării. Costumul purtat de femeile dace, reprezentat pe metopele LIII şi LIV ale monumentului de la Adamclisi, este specific ţinutei de vară. Cămaşa are încreţite pe lângă gât, pe un fir de aţă, toate bucăţile de pânză ce formează faţa, spatele şi mânecile acesteia, croiul fiind specific atât dacilor , cât şi ilirilor. De la talie în jos, corpul femeii este acoperit cu o ţesătură care-l înfăşoară strând: fota – se regăsesc până în zilele noastre în portul popular moldovenesc şi muntenesc, iar procedeul de asamblare a foilor de pânză ce formează cămaşa (brezărăul) este identic cu cel folosit, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Moldova de Nord.
Portul dacic, atât cel bărbătesc, cât şi cel femeiesc, sunt bine constituite. Costumul bărbătesc era alcătuit din căciulă ţuguiată, cămaşă cu despicătură în părţi de la nivelul coapsei în jos, iţari strâmţi sau încreţiti, cu cute transversale sau oblice, cioareci, curea cu cataramă dreptunghiulară sau uşor rotunjită, glugă, un fel de suman relativ strâmt, şi opinci. În afară de aceste piese care fac parte integrantă din portul românesc – cu excepţia cămăşii cu şliţ care a dăinuit numai până la începutul secolului nostru -, dacii mai purtau o pelerină, ca şi o haină cu mâneci, scurtă, cu încreţituri, în genul pufoaicei, care nu s-a păstrat la români.
În ceea ce priveşte portul femeiesc, aceasta ne este cunoscut sub două variante. Prima variantă se caracterizează prin puţine piese de costum de vară: cămaşa şi fota. Este vorba de o cămasă încreţită la gât, cu ajutorul unei sfori, care străbate foile nerăscroite ale pieptului şi spatelui, precum şi ale mânecilor. Cămaşa este lipsită de guleraş. Cea de-a doua piesă specifică este fota, o bucată ţesută, înfăşurată pe lung în jurul corpului. Exact în forma descrisă, cămaşa se întâlneşte astăzi în Moldova de nord, iar fota în Moldova şi Muntenia.
Cea de-a doua variantă de costum femeiesc dacic, reprezentată de reliefurile coloanei lui Traian, reprezintă un port mai căutat: părul lung, pieptănat simplu, este acoperit cu o năframă, iar locul cămăşii îl ia un veşmânt cu o largă drapare pe un jupon.
Extraordinara asemănare între costumul dacic şi iliric şi cel românesc, care merge până la suprapunerea exactă, constituie dovada că geneza portului românesc este traco-iliră.
În perioada feudală, portul popular românesc îşi păstrează aceleaşi forme, pe care le regăsim până în contemporaneitate.
Scris de Alin Constantin Costin
Post a Comment