Claca şi șezătoarea - forme de cooperare comunitară informală

Claca și șezătoarea sunt două forme de cooperare comunitară informală, legate mai mult de calendarul agricol și de ciclurile vieții rurale, care au rădăcini adânci în tradiția populară.

1. Claca constă în participarea colectivă și uneori reciprocă, la efectuarea unor lucrări agricole care trebuie efectuate în timp scurt pentru a nu compromite producția (seceratul cerealelor, culesul strugurilor, porumbului și alte lucrari de sezon), la construcția caselor, la ocazii speciale (nuntă, botez, înmormântare).

Claca pentru munci agricole a fost și încă mai constituie pe alocuri un mod de cooperare menit să crească productivitatea muncii, prin suplinirea absenței utilajelor agricole sau a altor mijloace tehnologice, cu concentrarea forței de muncă într-un timp scurt. Claca are însă și o dimensiune mai profundă decât cea economică, o trăsătură importantă a acestor acțiuni comune fiind posibilitatea de socializare. Acest obicei este cunoscut pe întreg cuprinsul țării și prezintă desigur particularități zonale, se diferențiază după participanți, finalitate și reciprocitate.

Există cazuri în care participarea nu se face după criterii anume, altele în care participarea se face după vârstă sau gen. După finalitate sau scop, claca se poate organiza pentru efectuarea de activități agricole, de ajutor social sau de construcții.

În ceea ce privește reciprocitatea, claca se poate organiza:
1. ca acțiune de întrajutorare reciprocă, în activități agricole, munca făcându-se prin rotație la fiecare;
2. la solicitarea unor familii mai înstărite (gazda clăcii) în cazul în care activitatea ce trebuie efectuată depășea forța de muncă a acestora;
3. pentru a acorda ajutor material sau în muncă, sătenilor aflați în dificultate (bătrâni, bolnavi), tineri la construcția caselor, înmormântări, nunți, etc. și
4. pentru activități de interes comun sau obștesc (întreținerea pășunilor composesorale, a fânețelor sau pădurilor sau întreținerea drumurilor, podețelor, ș.a.).

Claca era în trecut, un foarte bun prilej de întrajutorare, dar și intercunoaștere și favoriza transmiterea de la o generație la alta a cunoştinţelor şi deprinderilor de muncă, a înțelepciunii populare. În majoritatea cazurilor la sfârșitul lucrului oamenii petreceau, erau serviți de gazdă cu mâncare și băutură, nelipsind muzica și chiar hora, jocul sau poveștile, miturile. Din această cauză ea este adesea descrisă, la fel ca șezătoarea, mai degrabă ca obicei și nu ca o formă de cooperare.

În mentalitatea locuitorilor din Munții Apuseni întrajutorarea era „datoria fiecăruia de a contribui la activitățile gospodărești ale celuilalt, binele individual fiind fundamental pentru prosperitatea comunității în ansamblu (Totelecan, p.172).”

2. Spre deosebire de clacă, șezătoarea se desfășura într-un cadru mai restrâns, presupunea activități mai ușoare, din aria de preocupări a femeilor: tors lână, cusut articole vestimentare sau decorative, țesut, și un grad mai ridicat de socializare. La șezători, femeile și fetele, acompaniate deseori de băieți, cântau, spuneau glume folosind prilejul pentru a se cunoaște. Șezătorile de la sate, mai rar întâlnite după încheierea procesului de colectivizare a agriculturii, prezintă anumite elemente de cooperare care sunt de interes în contextul nostru, în măsura în care puteau produce dezvoltare. Este vorba de transmiterea de la o generație la alta a anumitor apitudini, deprinderi, tehnici de lucru care au condus la conturarea unui specific local în producția de artizanat, articole vestimentare, covoare, etc.
 
Totodată șezătorile facilitau socializarea comunității, având un rol important în formarea conștiinței comunitare a tinerilor, în transmiterea unui cadru comportamental dezirabil, în aplanarea unor conflicte ori sancționarea comportamentelor nepotrivite.

În prezent claca și șezătoarea nu au dispărut cu totul din viața satul românesc, însă funcționează denaturat sau în forme estompate, datorită mutațiilor produse la nivelul spațiului rural, și au pierdut elementul spectaculos, fabulos. 

De reflectat... şi comentat
Să presupunem că unul din obiectivele unei comunităţi este dezvoltarea turistică. Cum ar putea fi adaptate şi reintroduse claca şi şezătoarea astfel încât să devină atracţii turistice, dar şi evenimente utile pentru comunitate?  

Sursa: DEZVOLTARE COMUNITARĂ - Suport de curs master - dr. Viorel STĂNICĂ (2012)