Valorificarea percepțiilor olfactive în literatură și cinematografie

Această recenzie, scrisă de Elsa Bernevic, este  o paralelă între carte şi film, şi a fost premiată la Simpoziomul Naţional de Literarură şi celelalte Arte. 

Fantasmagoria literară a lui Patrick Süskind e construită pe premisa că mirosul e cea mai importantă dimensiune a lumii: numai el face diferenţa dintre o persoană irezistibilă şi una insignifiantă, numai el îţi poate da cheia, esenţa, adevăratul suflet al unei fiinţe - sau chiar al unei pietre. Datorită nasului său supraomenesc de fin, eroul romanului e singurul om în măsură să valorifice toate aceste secrete şi singurul om în măsură să aprecieze la adevăratele lui dimensiuni jalnicul eşec al proiectului uman de a pune lumea în cuvinte - "toate aceste groteşti neînţelegeri între bogăţia lumii percepute olfactiv şi sărăcia limbajului".

Romanul "Parfumul" a fost scris de Patrick Süskind, un scriitor german născut într-un sat din Münsing, în Bavaria. Cartea, cu titlul original Das Parfum,  apărută în 1985, prezintă un roman istorico–literar ce explorează simțul mirosului și relația emoțională ce o degajă fiecare scenă. Totodată, aceasta este o poveste de identificare, de comunicare și de moralitate a spiritului uman.

Povestea se concentrează asupra personajului principal - Jean-Baptiste Grenouille (din franceză fiind tradus ca Ioan Botezătorul, un nume comun în Franța în sec. al XVIII-lea), un ucenic parfumier din secolul al XVIII-lea, care născut fără un miros propriu, începe să urmărească și să omoare virgine în căutarea sa de a găsi “mirosul perfect”,  mireasmă ce o regăseşte la o tânără pe nume Laura, pe care o descoperă în șederea la Grasse.

Titlul poate fi simplu explicat prin faptul că toată povestea se concentreză în jurul „creaţiei” lui Jean-Baptiste. Însă poate să se refere şi la lipsa de miros propriu a personajului cu un „nas” extraordinar. De asemenea, dacă stăm să ne gândim, parfumul este plăcut, ne atrage şi  este considerat de mare fineţe,  exact opusul a ce ne descrie cartea ca fiind mediul lui Grenouille „Străzile trăsneau a gunoi şi bălegar...”.

Autorul creează cu măiestrie adevărate pasaje descriptive pentru a transmite emoția și senzația olfactivului. Cititorul este introdus în cadrul acțiunii, în incipit, unde se prezintă cronotoposul: Franța secolului al XVIII-lea, când  în oraș domnea o duhoare, pentru noi, modernii, de neînchipuit. Străzile trăsneau a gunoi și bălegar, curțile dosnice a urină, casele scărilor a lemn putrezit și murdărie de șobolan, bucătăriile a varză stricată și seu; încăperile neaeresite duhneau a praf mucegăit, dormitoarele a cerşafuri unsuroase, a paturi de puf umed şi a miroznă înţepător – dulceagă din oalele de noapte. Multitudinea enumeraţiilor şi a metaforelor ce se îmbină cu imaginile olfactive creează o imagine de ansamblu a locului în care se petrece acţiunea, cititorul fiind îndemnat să-şi folosească imaginaţia olfactivă într-un procent mai mare decât cea vizuală .

Încă de la naştere, micul Grenouille este abandonat de mama sa care comite o crimă, crezând că bebeluşul s-a născut mort precum ceilalţi patru fraţi. Ea este executată pentru această faptă prin decapitare, iar Jean-Baptiste este botezat după sfântul Ioan Botezătorul, care a fost şi el decapitat. Numele este predestinat, îl urmăreşte toată viaţa, aducându-i aminte de mama sa şi de faptul că el a fost un copil nedorit. Autorul accentuează motivul orfanului lipsit de afecţiune, căci lipsa mirosului propriu, îl face pe băiat să fie mai închis în sine, împiedicând legătura  cu cei din jur .

Portretele personajelor sunt relativ schiţate, într-o pauză descriptivă, după intrarea lor în scenă: mama lui Grenouille femeie încă tânără, cam la douăzeci şi cinci de ani, care mai arăta încă destul de bine, mai avea toţi dinţii în gură,  ceva păr pe cap şi nici un beteşug mai acătării decât sifilis, gută şi o uşoară ftizie, care mai spera să trăiască mult, poate cinci sau chiar zece ani, ba chiar să se mărite într-o bună zi şi să aibă copii adevăraţi ca muiere cinstită a vreunui văduvoi meşteşugar ori ceva în genul ăsta..., sugerând astfel ideea unei femei ce şi-a pierdut frumuseţea şi dorinţa de viaţă, dar care spera la o şansă mai bună.

După ce este botezat, Grenouille ajunge în grija mai multor doici, care nu au o părere bună despre bebeluş, plasându-l mai departe până ajunge la o femeie pe nume Jeanne Bussie, care îl dă pe băiat în grija părintelui de la mănăstire pe motiv că îl are pe dracul în el şi pentru că nu are miros specific bebeluşilor. Răspunsul părintelui Terrier, din cunoştinţele sale teologice, este o încercare de a explica vorbele femeii: Imposibil! Este absolut imposibil ca un prunc să fie posedat de diavol. Un sugar nu este încă o fiinţă; este aproape un om, şi încă nu are dezvoltat întregul suflet. De aceea nu prezintă interes pentru diavol. În timp ce aceasta este prima dată când ni se înfăţişează faptul că Grenouille nu are un miros personal, acest pasaj indică gândirea locuitorilor Parisului în anul naşterii băiatului: că pruncii nu erau întocmai oameni, el însă este Alesul, cel care se diferenţiază de omul comun. Chiar şi mama bebeluşului, se gândea uneori, că dacă ar fi fost măritată ar fi putut avea copii adevăraţi. Autorul argumentează astfel, încă de la început de ce Grenouille este marginalizat şi desconsiderat pe parcursul vieţii.

Băiatul este caracterizat ca fiind special încă de mic. Atunci se trezi copilul. Întâi cu nasul. Măruntul nas se mişcă, trăgându-se în sus  şi amuşinând. Sorbi aerul şi  fornăi, scoţându-l afară în pufnituri scurte, ca la un strănut neterminat. Apoi nasul se strâmbă , iar copilul deschise ochii, toate aceste imagini motorii subliniind talentul care îl făcea unic în lume. Nu era frumos, numele fiindu-i predestinat: Grenouille în franceză semnificând broască, şi datorită bolilor de care scăpase în copilărie, rămăsese cu cicatrici, zgârieturi, cruste, cu un picior cam schilod pe care-l târâia, dar trăia. Este asemănat cu o bacterie rezistentă, ce putea îndura orice, şi care se mulţumea cu orice, precum şi cu o căpuşă de pe trunchi ce trăieşte dintr-un strop de sânge dobândit cu ani în urmă. Comparaţia cu o căpuşă este foarte importantă, căci această figură de stil stă la baza portretului lui Grenouille, care precum o căpuşă mică, urâtă, care-şi strânge ghem corpul plumburiu, pentru a oferi lumii din afară o suprafaţă cât mai redusă - s-a decis pentru viaţă din pură încăpăţânare şi răutate, băiatul trăind închistat în-de-sine şi aşteptând vremuri mai bune. Autorul nu ratează nici o şansă de a contura universul personajului cu ajutorul imaginilor artistice şi a figurilor de stil: imagini vizuale oamenii trăiau înghesuiţi, casele erau atât de lipite unele de altele, imagini olfactive ce abundă se amestecau izuri omeneşti şi de animale, aburul de mâncăruri, de apă, de piatră, cenuşă şi piele.., deloc nu semăna cu ce mai adulmecase: aroma de mătase călcată, sau de ceai de cimbrişor, sau de la o bucată de brocart, schiţând astfel universul interior al lui Grenouille, care simţea lucrurile cu mult înainte să le vadă, datorită mirosului fin pe care-l poseda  Grenouille vedea toată piaţa cu ajutorul mirosului, dacă se poate spune  aşa, percepând-o mai bine ca alţii, în esenţă, lăuntric, nefiind tulburat de gălăgie.

Fiecare personaj cu care intră în contact este foarte important, căci participă la conturarea caracterului personajului principal. După episodul cu părintele Terrier, băiatul ajunge la Madame Gaillard, o femeie singură care mai avea în grijă şi alţi copii. Tocmai datorită totalei sale lipse de sentimente, Madame Gaillard avea un nemilos simţ al ordinii şi dreptăţii. Nu-l scotea în câştig şi nu-l păgubea pe nici unul dintre copiii care-i fuseseră încredinţaţi. Lipsa sentimentelor materne pentru Grenouille a fost precum o binecuvântare, pentru că nu ar fi supravieţuit în alte condiţii. Ceilalţi copii simt că ceva nu este în regulă cu el, urându-l şi dorindu-i moartea. Însă dorinţa sa de viaţă îl salvează şi de această dată. Pentru că şi femeia îşi dă seama de stranietatea copilului, decide să-l trimită calfă la un tăbăcar. 

Parfumierul Baldini este cel care-l introduce în tainele creării unui parfum, învăţându-l prima metodă şi anume distilarea. Însă acesta este foarte dezamăgit atunci când nu poate reda mirosul sticlei sau al unor metale. Tot în aceast fragment, se regăseşte o scenă foarte bine conturată, cea a întâlnirii „miresmei nemirosite”, unde o Utopie de mirosuri neexploatate aşteptau. Cum autorul relata  Jean –Baptiste era foarte lacom, ţelul vânătorilor sale fiind să stăpânească tot ce-i putea oferi lumea mirosurilor, singura condiţie fiind noutatea; mii şi mii de mirosuri au format o amestecătură invizibilă pe care el a disecat-o în cele mai mici şi mai ascunse părţi şi bucăţi. Este prezentat în continuare zbuciumul lăuntric al băiatului, ce-şi simţea inima rănită, crezând că dacă n-ar fi izbutit s-o stăpânească, şi-ar fi ratat viaţa. În această primă descriere de acest gen, Patrick Suskind introduce motivul ispitei şi totodată rolul răului şi al demonicului ce se manifestă în sufletul băiatului.

Pentru a întruchipa portretul fetei, Suskind apelează la figura de stil numită sinestezie, un amestec de imagini artistice: o paletă întreagă de mirosuri mirosul sugera prospeţime, dar nu prospeţimea lămâilor şi a naramzelor, nici a mirtului sau a frunzei de scorţişoară, nici aceea de izmă creaţă, mesteacăn, camfor sau ace de molid, nici prospeţimea ploii de mai, a vântului geros sau a apei de izvor... şi avea în acelaşi timp căldură, dar nu ca pergamuta, chiparosul sau moscul, nu ca yasminul şi narcisa, nici ca lemnul de trandafir sau stânjenelul., această enumeraţie fiind folosită pentru a accentua memoria olfactivă la care apelează Grenouille pentru a asemăna mirosul nou, cu alte combinaţii ale unor mirosuri deja cunoscute.  Pentru că nu-i venea să creadă că această mireasmă vine de la o fată - îşi chemă ochii în ajutor spre a crede ce mirosea: transpiraţia ei era la fel de proaspăt înmiresmată ca briza mării, seul pletelor adia dulce ca uleiul de nucă, sexul ca un buchet de nuferi, pielea ca floarea de cais...iar toate laolaltă dădeau un parfum atât de bogat, de bine cumpănit, de fermecător, încât puterea intoxicantă a mirosului fetei i-a făcut limpede de ce îşi trăise viaţa cu atâta perseverenţă, cu atâta sălbăticie. Însemnătatea şi scopul mizeriei sale existenţe aveau un scop mai înalt. Şi-a propus să înveţe cum să păstreze mirosul ca să nu mai piardă vreodată vreo frumuseţe atât de măreaţă. 

Un alt pasaj ce surprinde valoarea simbolică a cunoaşterii prin percepţii şi senzaţii, ca o primă treaptă a iniţierii este valorificat în discuţia cu meşterul Baldini: şi în timp ce vorbea, spaţiul din jurul său se şi saturase de mireasma lui „Amor şi Psyche”. Exista o forţă de convingere a miresmei mai puternică decât aceea a cuvântului , privirii, simţirii şi voinţei. Ea nu poate fi respinsă, ne pătrunde-n plămâni ca aerul respirat, se revarsă în noi, ne umple întru totul, nu există împotriva sa nici un mijloc. Acest fragment exprimă ideea principală a acestui roman: mirosul unei persoane (sau, în cazul lui Grenouille lipsa acestuia) îşi pune amprenta asupra opiniilor celor din jur mai bine decât altă percepţie senzorială. Este foarte important de înţeles această idee, pentru a crede că parfumul unor adolescente a fost motivul crimei, şi nu înfăţişarea lor, vocea, atitudinea, personalitatea, sau alt context social care le-ar  fi făcut iubite sau dorite. Grenouille distilează, la propriu, esenţa fiecărei fete în scena de final, chiar şi cu preţul a douăzeci şi cinci de tinere. Aceasta este scena care îi permite să scape de execuţie, chiar dacă a fost găsit vinovat pentru aceste crime.

Singurul loc în care a locuit este Parisul, înconjurat de cele mai groase mirosuri ale oamenilor. Însă de îndată ce ajunge la aerul curat al zonei de ţară,  el realizează cât de mult îi displace mirosul unei fiinţe. Vrând să ajungă cât mai departe de acest miros, acesta pleacă în direcţia opusă celei de unde simţea mirosul oamenilor, urmând schema arhetipală a iniţiatului. Acela era locul unde Grenouille vroia să rămână, noul centru al lumii sale, singurul loc pe pământ unde putea găsi linişte, cel puţin pentru o perioadă. Motivul pustiului este invocat în această parte a lecturii, căci personajul petrece şapte ani într-o peşteră întunecată. După Jean Chevalier, în „Dicţionarul de simboluri”, deşertul închide în sine două sensuri simbolice esenţiale: nedifenţierea originară şi întinderea superficială, sterilă sub care trebuie căutată Realitatea, Esenţa. În ezoterismul ismaelit, deşertul înseamnă fiinţa exterioară, lumea, lucrurile luate ca stare pe care le străbaţi ca un orb. Fără să întrezăreşti Fiinţa divină ascunsă înăuntrul acestor aparenţe. După Sf. Matei, deşertul este populat de duhuri. Dimpotrivă, pentru Richard de Saint-Victor, deşertul este inima, locul vieţii eremitice interiorizate, concept împărtăşit şi de Grenouille. Pe de altă parte, Iisus a fost ispitit în deşert, ceea ce i se întâmplă şi personajului principal din roman, când gândurile sale îl ispitesc spre pustiu, spre pieire. Poate am fi obişnuiţi ca motivul pentru care s-a retras în pustiu să fie acela de a-şi înfrunta propria natură, cât şi pe cea a lumii numai cu ajutorul lui Dumnezeu, în aşteptarea unui semn divin de iertare. Însă acest lucru nu se respectă şi în cazul lui Grenouille; acesta nu avea nici cel mai mic gând legat de Dumnezeu, nu aştepta nici iertare şi nici inspiraţie. El vroia să fie înconjurat de propria lui plăcere, să fie cât mai aproape de sine. Nemaifiind distrat de nimic extern, acesta se ghemuieşte în sine, găsindu-şi liniştea interioară. Motivul peşterii este descris de G. Durand în cartea „Structuri antropologice ale imaginarului”, ca fiind legat de nostalgia uterului matern: regressus ad utherum. Ceea ce-l determină să părăsescă adăpostul este tocmai sentimentul de frustare că tocmai el, Jean-Baptiste Grenouille, cel care avea cel mai fin nas din Paris, nu are un miros propriu.

La sfatul lui Baldini, primul său mentor, acesta porneşte spre Grasse, locul unde doar un adevărat maestru reuşea să devina un adevărat parfumeur. Ajuns în oraş, devine a doua calfă într-o parfumerie condusă de văduva Arnulfi. Aici învaţă şi a doua tehnică de prelucrare a parfumului şi anume – tehnica enfleurage. În Grasse, Grenouille percepe mirosul tinerelor adolescente cum nici un alt om nu poate. Motivul răului şi al demonicului se repetă, căci mânat de ispita încântătoare a parfumului virginelor, acesta nu ţine cont de normele morale şi consideră aceste crime pe care le săvârşeşte – sacrificiul suprem pentru a atinge perfecţiunea în materie de parfum. Ce este subtil schiţat este faptul că fetele reprezentau elemente cromatice diferite, datorită culorii părului, a înălţimii, a frumuseţii, fiecare având drept corespondenţă o floare. Suskind explică în roman faptul că Grenouille nu este atras sexual de aceste tinere, el explicând de fapt că frumuseţea lor constră tocmai în parfumul pe care-l emană, un mister feminin, pe care el îl adună pentru licoarea perfectă.

Însă cea mai puternică mireasmă, cea care va definitiva parfumul este cea a Laurei, o fată pe care o întâlneşte după un an de la sosirea lui în oraş. Mirosul ei îi aminteşte de prima lui victimă, resimţind acea lăcomie, acea bătaie rapidă a inimii, acea bucurie că a găsit elementul pierdut, însă „aroma” nu era definitivată, mai trebuia să aştepte încă un an, căci fata încă nu se dezvoltase pe deplin, şi nici mirosul ei nu era concretizat. Astfel, tânăra roşcată este comparată cu un copac în plină creştere. Laura era, pentru Grenouille, cât şi pentru ceilalţi, doar însumarea dorinţelor ce îi incitau. Pentru Grenouille, în special, ea era doar o sursă de parfum, pe care o monitoriza , pentru că ea îi oferea ultimul parfum necesar. Autorul „se foloseşte” de sărăcia cuvintelor pe care personajul le putea utiliza pentru a descrie frumuseţea izbitoare a Laurei, compensând cu descrieri vizuale, în culori.

Pentru faptele sale, este prins şi condamnat, dar înainte de a fi executat, acesta se dă cu parfumul creat de el, şi reuşeşte să devină din vânător-victimă, fiind aclamat de toţi din mulţime.  Forţa de convingere a miresmei – căci parfumul creat de către Grenouille influenţează o masă de oameni prin stimularea centrului plăcerii, o învinge pe aceea a cuvântului împotriva criminalului, şi acesta reuşeşte să-i facă pe oameni să se închine înaintea lor, parfumul perfect dându-le tuturor sentimente de iubire carnală, recreând motivul androginului, al iubirii carnale.

Acestă scenă este descrisă foarte bine de narator, care sugerează puterea de stăpânire a masei de care beneficiază Grenouille: ar fi ajuns să vrăjească întreaga lume. Numai să fi vrut, şi s-ar fi putut vedea adulat la Paris nu de zeci, ci de sute de oameni; sau, plimbându-se prin Versailles, şi-ar fi putut lăsa picioarele sărutate de rege; i-ar fi putut scrie Papei un răvaş parfumat, anunţându-se un nou Mesia. Toate acestea le-ar fi putut îndeplini, numai să fi vrut. Avea puterea, o forţă cu mult mai mare decât cea a aurului, a terorii şi chiar a morţii: puterea invincibilă de a controla dragostea omenirii. Era totuşi un singur lucru pe care parfumul său nu putea să-l facă. Nu putea să-l trasnforme  într-o persoană care să poată să iubească şi care să fie iubită la fel ca ceilalţi. Aşa că s-a gândit să renunţe la el. La naiba cu lumea, cu parfumul şi cu el!

Finalul romanului subliniază efectul irezistibil al parfumului extras din cele douăzeci şi cinci de tinere, care combinat, le implementează oamenilor două dorinţe instinctuale, primitive şi anume dorinţa de a mânca şi dragostea carnală. Însă, ne este arătată şi partea negativă a acestui miros: folosit în exces de personaj, aceasta crează dorinţa nebună de a mânca persoana care poată parfumul, sugerând ideea că pentru sacrificiul vieţii fetelor, natura va cere preţul vieţii creatorului, cel care a reuşit să scoată la iveală cele mai negre gânduri ale oamenilor, dorinţele primare pentru a perpetua specia, canibalismul.

După Jean Chevalier, parfumul este o mireasmă de purificare, unul din elementele jertfei. Subtilitatea insesizabilă şi totuşi reală a parfumului îl înrudeşte simbolic cu o prezenţă spirituală şi cu natura sufletului. Totodată acesta este şi un simbol de lumină, căci „orice lampă este o floare”, Victor Hugo. Medicii Fretignz şi Virel au demonstrat că parfumurile şi mirosurile acţionează asupra psihismului. Ele înlesnesc apariţia imaginilor şi a scenelor semnificative. Aceste imagini, la rândul lor, suscită şi orientează emoţiile şi dorinţele.

Astfel, mirosul oamenilor este de fapt o emblemă a individualităţii fiecărei fiinţe, iar percepţia este relaţionată cu modul în care subconştientul uman poate fi influenţat, manipulat prin stimularea centrului plăcerii.

Spectacolul din Parfumul constă în bravura cu care autorul mobilizează toate resursele limbii (germane) pentru a ţine pasul cu percepţiile eroului său, pentru a captura fiecare dintre mirosurile acelea nemaipomenite, ca într-o fiolă preţioasă, sub capacul unui nume corespunzător sau al unei sinestezii fulgurante. Cum transformi acest spectacol pur literar (un tur de forţă, ca şi traducerea Gretei Tatler) într-un spectacol cinematografic? "Vedea toată piaţa cu ajutorul mirosului", scrie Süskind despre eroul său, şi întrebarea pe care trebuie să şi-o pună regizorul unei ecranizări după Parfumul este dacă-l poate face pe spectator să miroasă piaţa aia cu ajutorul văzului.

Să încerci să creezi sentimente olfactive cu ajutorul aparatului cinematografic, este cu adevărat o provocare. Să îţi şi reuşească această provocare într-o manieră omorabilă, este cu adevărat genial. Chiar dacă mari regizori au refuzat realizarea acestui film, din motive evidente, tânărul regizor Tom Tykwer reuşeşte o capodoperă, un film care şochează atât prin imaginile prezentate, cât şi prin povestea "spusă", o poveste care depăşeşte realul, dar care, tocmai prin acest lucru, face din filmul prezentat, unul memorabil, încheiat într-un mod apoteotic. 

Pentru filmări, Tykwer a dorit să recreeze imaginea secolului al XVIII-lea în Paris, ca şi cum ar fi fost văzută prin ochii protagonistului, iar ei “ar fi filmat dintr-o maşină a timpului.” Regizorul descrie filmul ca având o distinctivă estetică întunecată, din cauza lipsei luminii adecvate dar şi a naturii poveştii. Pentru aceste cadre, s-au inspirit din tablourile lui Caravaggio, Joseph Wright de Derby şi Rembrandt, pictori specializaşi în picturi cu umbre şi doar câteva surse de lumină. Filmul începe cu o uşoară, monocromatică paletă de culori, şi pe măsură ce Grenouille descoperă mai multe  scene, paleta de culori devine mai caldă, şi cculorile mai vii.

Cea mai grea provocare pentru producători a fost aceea de a converti mirosurile fără a îngreuna scena  folosind culori sau efecte speciale. Griebe afirma că oamenii vedeau piaţa de peşte cu bucăţi crude, pline de sânge de la peştii curăţaţi şi ei îşi dădeau seama de mirosul insuportabil; ei vedeau un câmp de levănţică şi ştiau că miroase extraordinar. Am folosit cadre în care Grenouille miroase diverse obiecte mişcându-şi nasul sau inspirând... şi asta a fost!

Scenariul lui Andrew Birkin şi Bernd Eichinger urmăreşte cu fidelitate romanul - ceea ce, din păcate, creează un nedorit paradox: pasionaţii sursei literare au şansa satisfacţiei de a regăsi aproape nemodificată povestirea, în schimb se confruntă cu dezamăgirea pierderii acelui inefabil care, la Süskind, emana din frazare, stil, vibraţia ironică permanentă, fantezia debordantă a descrierilor şi ritmul vertiginos al sumarizărilor. 

Pierre-Yves Gayraud, designerul de costume al filmului, a petrecut cinsprezece săptămâni documentându-se despre moda secolului al XVIII-lea. Pentru acest proiect, s-au constituit nu mai puţin de 1,400 de costume – pantofi, pălării, rochii, şi alte haine. Departamentul de costume a trebuit să pregătească hainele încât acestea să pară călduroase şi murdare. 

Cât despre muzica folosită, aceasta a fost compusă de Tykwer şi alţi doi prieteni ai săi – Johnnz Klimek şi Reinhold Heil. Fundalul a fost prezentat de Filarmonica din Belin. Tykwer spunea că simt că înţeleg foarte mult structura şi motivaţia personajelor atunci când scriu scenariul, dar chiar înţeleg atmosfera şi trăirile şi cea mai abstractă parte a filmului când caut muzica perfectă... Despre scenariu, regizorul a adăugat că ştie exact cele două lumi şi cum să le combine între ele. Când filmările au început, o parte a coloanei sonore era deja compusă şi înregistrată.

Povestea lui Jean Baptiste Grenouille este cea a unui geniu consumat de propriul lui dar: ce ar fi să poţi simţi toate mirosurile din lume, toate aromele şi parfumurile care îi descriu pe ceilalţi până în ultimul detaliu şi să vrei să-l creezi pe cel mai bun? Un parfum nu poate trăi sub forma unei amintiri într-o sticluţă. Aşa începe căutarea de sine a personajului şi încercarea de a împlini un scop. Lumea trebuie să afle cine este şi ce are să-i dăruiască. Grenouille afirmă că nasul său cunoaşte toate mirosurile din lume, că e cel mai bun nas din Paris, doar că nu le ştie numele. El trebuie să înveţe cum să păstreze aromele şi cum să le păstreze pentru totdeanua.

Este interesant şi în acelaşi timp ciudat să te hrăneşti doar din pasiune, într-atât încât să treci peste orice principii morale pentru a descoperi parfumul perfect, materializarea unei dorinţe interioare, inexplicabilă prin însăşi dinamismul ei. Incapabilitatea de a simţi cere la un moment dat afecţiunea altora iar această lipsă nu este acoperită nici măcar de sticluţa cu esenţa compusă din 13 uleiuri preţioase obţinute cu preţul unor vieţi deci a unor jertfe. Genialitatea personajului principal devine una negativă, crimele săvârşite fiind private ca un sacrificiu necesar pentru a-şi îndeplini visul.

Parfumul ca ideal devine atât obiectul prin care eroul doreşte desăvârşirea propriei identităţi, dar şi acel mijloc prin care conştientizează că având totul nu mai contează pentru că nu deţine ce este mai important: inima. Mai exact, deşi căutarea elixirului l-a purtat prin nenumărate aventuri în vederea dobândirii perfecţiunii, în final, o simplă adiere parfumată din batistă îi pune lumea la picioare. Deşi parfumul său răpeşte minţile tuturor celor din jur, în cazul lui nu are nici un efect. Rămâne acelaşi om măcinat de propria lui căutare ce rămâne în final o mare iluzie: Jean Baptiste a reuşit să obţină iubirea tuturor şi chiar i-a făcut să se iubească între ei dar nu s-a simţit fericit cum spera.

Cinematografia a trebuit să redea prin alte mijloace senzaţiile olfactive descrise cu lux de amănunte în carte. Astfel, regizorul pune accentul pe imaginile motorii dar şi pe cele vizuale, în special când le prezintă pe cele douăzeci şi şase de victime ale ucenicului, toate virgine, însă de o frumuseţe interioară nemaipomentă, amănunt ce transmite emoţia olfactivă trăită de Grenouille şi spectatorilor. Cea mai importantă mireasmă, o regăseşte în tânăra Laura, cea mai frumoasă fată din oraşul Grasse, prin această frumuseţe, regizorul subliniind emoţia olfactivă resimţită de Jean-Baptiste, ştiind că aceasta este ultima piesă pentru a definitiva “parfumul perfect”.

Patrick Suskind prezintă, deşi fără a-l promova neapărat, un spaţiu incredibil la prima vedere, dar care convinge treptat: bogat şi intens în dimensiunea sa concretă, olfactivă, dar şi în trăirile simple ale eroului şi celorlalte personaje, reduse la o afectivitate puternică, primară; un joc între viaţă şi moarte, o lume care se ridică deasupra binelui şi a răului, deasupra obişnuitului; un univers guvernat de o fascinaţie atât de puternică încât îşi distruge propriul obiect, încercând să-l posede, să şi–l însuşească. Este povestea unei iubiri care ucide şi a unei fiinţe dezumanizate sau, poate, a unui om asemenea nouă?

Scris de Elsa Bernevic