Progresul personal ține de cel universal.

Care este percepția noastră asupra mediului în care trăim? Suntem oare mulțumiți? Sau preferăm să alunecăm într-o confortabilă beznă și să ne îndepărtăm de ceilalți, de noi înșine. Natura noastră este alta, simțim empatie cu fiecare răsuflare, dorința de apartenență, setea de lumină ceea ce ne face oameni. Putem sta deoparte așteptând o minune și adâncindu-ne tot mai mult în propria noastră deznădejde. 

Suntem tineri, dar naivi ca niște copii cu inimi îmbătrânite, care dornici să alerge stau ca niște stane de piatră, privesc și regretă că nu mișcă. Prea mult univers paralel în care lucrurile ar putea fi altfel și prea multă realitate care sperie. Prea multe ezitări și blocaje, neîncredere în propriile noastre forțe. Frică și complexe pe care refuzăm să le conștientizăm, să le confruntăm. Cum altfel să descoperim forța, forța pe care ne-o atribuim orbește sau chiar suntem atât de slabi? De ce să nu creăm, să perfecționăm și să știm de ce suntem capabili. Simțul nostru critic asupra a ceea ce ne înconjoară ar trebui să aibă un fundament. Să ridicăm o problemă înainte de a lăsa mâinile în jos.

De ce nu ne-am privi unii pe alții ca să descoperim aceeași imagine, aceeași nemulțumire? Am putea contrui împreună un loc mai bun. Am putea să ne înconjurăm cu persoane ale căror energie și optimism să le mențină vii pe ale noastre. Să promovăm o idee, o idee care persistă și care molipsește prin simplitatea și căldura ei.

 Fiecare dintre noi își are un rost aparte. O imagine completă nu poate include decât fiecare piesă. Toate în mărimi și culori diferite, dar fiecare își are locul său. De aceea ar trebui să ne implicăm în proiecte care ne vizează direct și care ne ajută să ne descoperim acele capacități speciale. Să privim problema, și să o înlăturăm fără a o evita, pentru că viața în sine presupune o succesiune de probleme interioare și exterioare, iar confruntarea lor ne determină personalitatea. Faptele ne definesc.

Prin implicare ne acordăm șansa de a ne explora capacitățile. Nimic nu se compară cu acel sentiment de împlinire, de realizare, care nu poate fi dezvoltat decât de la vârsta de acum. În mintea noastră nu trebuie să existe decât: niciodată prea bătrâni, niciodată prea tineri. Sufletul nu are vârstă și nici mintea atâta timp cât realizăm că au nevoie de hrană.

Scris de Nina Diviza