Bastonul, Zahei?

Continui şi eu şirul pasiunilor consemnate aici amintind de propria mea pasiune... cărţile. Tocmai am terminat „Zahei Orbul” de Voiculescu, o carte fascinantă faţă de care... mă plec. Mă simt din nou, ca de fiecare dată, ca un butoi plin cu apă de ploaie cu care bunica, la ţară, spăla rufele pe vremuri, înainte să apară şi pe la ea maşina de spălat cu „Ariel”, „Tide” şi altele. Mă simt ca un butoi plin, umplut de o ploaie torenţială, de vară... de parcă aş mai fi trăit încă o viaţă în cele câteva ore în care m-am pierdut lecturii. Iar dacă se simte o undă de amărăciune în ceea ce spun şi fac, este amărăciunea, frustrarea lui Zahei, orbul... care a căutat îndelung să-şi găsească vederile. A colindat pe la biserici, vraci, vrăjitoare, la crâşme infame. Dacă mă veţi întreba dacă le-a găsit, nu voi şti să vă răspund. Probabil că nu! Cert e că l-am lăsat îngenunchiat în faţa altarului, într-o biserică veche şi părăsită, poate şi de Însuşi Dumnezeu, cu binefăcătorul lui paralitic şi mort de durere... în spate. Golgota lui e o infinită rugă, în beznă, fără a avea alinarea de a-L privi dincolo de icoane.

Când am întors ultima pagină, mi-a părut rău... Zahei nu a găsit ceea ce credea el că îl va face fericit, lumina ochilor, el suferă în continuare şi o dată cu el şi eu prin faptul că mi-am omogenizat propriile mele căutări cu ale lui.

M-am gândit, totodată, că sunt o norocoasă... am ochi sănătoşi, dar port în spate povara dorinţei şi căutărilor brăileanului. Zahei căuta nu lumina ochilor, ci acceptarea de a picta cu nuanţe diferite lumea pe care n-avea s-o mai vadă niciodată, acceptarea unei pedepse divine (?!),... un scop prin care s-ar fi putut lipsi de permanenta absenţă a luminii ochilor. Vrând-nevrând, şi-a găsit loc printre circari, slugi la conac boieresc, ocnaşi. A învăţat să vadă cu mâinile, tălpile, urechile şi cu acei alţi ochi pe care noi ceilalţi nu am învăţat (încă?!) să-i folosim. A refuzat mereu... mila, cerând simplu... să muncească. A obţinut mai mult decât un oricare alt om, năpăstuit sau nu, şi cumva... în tragedia lui de orb superb a fost protejat de un gram de noroc... Mereu aproape de a atinge... idealul. Dacă prin bălţile lui dunărene ar fi existat cărţi, citindu-le ar fi înţeles că nu există perfecţiune şi că întreaga viaţa e o dureroasă căutare. (Să filosofăm puţin, că tot e miez de noapte!)

La rândul meu îmi caut un... loc, un scop... mai filosofic spus, o menire şi cred că fiecare om o face. Toţi suntem nişte Zahei care am pierdut ceva... de la lumina ochilor sufletului, minţii, la puritate, inocenţă, timp, prieteni, oameni dragi. Suntem orbi cumva de propriile regrete, uitări, idealuri... Alergăm prin... ore, zile, timp... să prindem năluci. Şi vom sfârşi poate precum eroul meu din seara asta... în faţa unui altar, îngenunchiaţi în faţa propriei Golgote.

Mă întreb... dacă Zahei ar fi un om real şi ar veni aici... în mijlocul grupului de Super Tineri s-ar putea molipsi cu entuziasmul caracteristic? Ar reuşi... să-şi găsească fericirea întruchipată de el prin vederile ochilor? Oare l-am putea ajuta? Abia atunci aş simţi că practic voluntariatul cu adevărat în virtutea principiilor pe care noi toţi le ştim... De fapt, atunci nu s-ar mai numi voluntariat... s-ar numi omenie. Până atunci... alerg şi iar alerg să-mi recapăt „vederile”, iar când obosesc de atâta alergătură mă dedau cu nesaţ singurei orgii adevărate, cea a literaturii, cum ar spune G. Flaubert.

Scris Ioana-Alexandra Matache