Refuz să mă îngrop în mocirla socială!

Refuz să cred că-mi îngrop viitorul în micul oraş de provincie, neg faptul că dincolo de privirile dispreţuitoare ale marilor urbe când îmi zăresc oraşul de baştină, se ascunde lipsa unei competitivităţi reale şi nu frica de a investi în ceea ce pe viitor ar putea deveni un brand.

Îndrăznesc să cred în evoluţia ce se citeşte pe chipurile tinerilor şi care mocneşte în privirile adulţilor neatinşi încă de viermele corupţiei şi mucegaiul compromisurilor.

Mă îngrozeşte ideea de a deveni un accesoriu la braţul unei marionete fără creier dar potente financiar. Nu pot concepe că pentru a-ţi demonstra valoarea e nevoie de un portofel gros şi nu de talent.

Vreau să pot evolua pe toate planurile aici unde am crescut şi în familiaritatea ce mi-a vegheat copilăria şi adolescenţa... cer prea mult?


De câteva luni sunt angrenată într-un proiect alături de alţi tineri, dornici ca şi mine să concretizeze gândul a sute de tineri care s-au zbătut în întuneric fără a fi auziţi.

Poate aţi auzit de nou înfiinţata ehipă de volei a Târgului Frumos, unii au tratat-o ca pe-o glumă, alţi au luat-o ca o metodă de afirmare. Trebuie să recunosc că la început nici eu nu ştiam cu ce se mănâncă, apoi am înţeles că-mi scăpase esenţialul... fuzionarea principiilor tinerilor târgoveţi sub un gând comun ce-ar putea duce la dezvoltarea culturală şi sportivă a frumosului oraş. Sportul e ceva serios, c-a luat forma unei echipe de volei aici e o alegere aleatorie dar în care primează ideea de grup... sportul te disciplinează şi te face mai organizat, pe lângă asta fiecare moment este trăit intens şi apreciat.


Răspicat de sincer afirm că se poate face performanţă şi-n Târgu... ce au ei şi noi n-avem... poate un club unde să ne antrenăm, echipament, bani pentru deplasări... dom'le nimeni n-a zis că-i uşor... dar pe versuri de manea (scuzaţi-mi limbajul) şi cu optimism susţin că... avem valoare.

O legendă locală spune că o dată la cinci sute de ani un lider de o mare largheţe spirituală şi financiară va scoate din mocirla socială micul oraş şi dacă Ştefan cel Marea a reuşit să ridice la rangul de oraş o aşezare cu trei case şi un han, amorezat fiind de frumoasa hangiţă, noi încă aşteptăm de vreo câţiva ani înfăptuirea mitului urban.


Şi dacă până acum v-am oferit îndemnuri distilate, a venit vremea să vă provoc asumat la implicare, o idee, un sprijin, o coloană vertebrală (cine are ştie la ce mă refer), un sponsor, orice ar putea schimba situaţia actuală a urbei. Nu ne propunem să devenim megastaruri dar refuzăm politicos să fim îngrădiţi la condiţia de legume...