ÎNGER cu ARIPI TĂIATE

Le aud batistele foşnind, suspinele lor îmi sfâşie inima în mii de bucăţele. Toată iubirea lor a devenit o povară pe care n-o mai pot duce, tot ce ţine de ei îmi aduce aminte de infirmitatea ce-o port pe chip. De azi înainte doar anamneza va ţine loc culorilor din mintea mea. Au trecut cinci zile, nu mai am lacrimi să plâng, a mai rămas urma unui oftat, care mi-a intrat în reflex.

A trecut o săptămână... nu mai are rost... Dumnezeul meu nu mă mai ascultă...

Am intrat în a treia săptămână, sufletul meu este un câmp arid, care este atins pentru prima dată în atâta timp, de primii stropi de ploaie... Dumnezeul pe care-l credeam nedrept şi indiferent, astăzi mi-a zâmbit... şi mi-a dăruit un prieten să trec mai uşor peste singurătatea nopţii.. Are şi-un nume... Ioan. Deşi ochii mei nu pot percepe liniile chipului lui, sufletul lui pare să-l înţeleagă pe al meu... Nu are resemnarea sau suferinţa mocnită din glasul părinţilor, cuvintele compătimitoare ale prietenilor, mila din mângâierea cunoscuţilor... Un pregnant sentiment de similitudine mă face să-l simt apropiat.

O lună fără două zile, discuţiile cu el au intrat în rutina cotidiană a minunatei mele realităţi. Azi pentru prima dată mi-am amintit ziua nefastă a Glumeţului meu Destin... Eram mândria părinţilor mei, o elevă eminentă cu un viitor strălucit în tenis, reverele îmi erau comparate cu ale Dementievei, slies-urile cu ale lui Nadal. Pentru îmbunătăţirea performanţelor aveam nevoie de rezistenţă, iar antrenorul mi-a recomandat 7 km jogging/zi. Nici nu mi-a trecut prin cap să-i spun mamei de un abonament la sală, întreţinerea mea la un Club cu prestanţă deja mânca jumătate din salariile micuţe de bugetar ale părinţilor. Cum nu voiam să atrag atenţia, alergam pe o străduţă mai retrasă, în fiecare zi doar eu, Mp3-ul şi copăceii sfioşi de pe marginea drumului.

Se pare că-mi greşisem seara, teribilismul unor tineri cu 200Cp în mână m-a atins în ziua aceea. Am încercat să mă feresc, dar trotuar nu era, iar ei m-au văzut într-un târziu, au încercat să vireze, dar oglinda unuia m-a agăţat, am ricoşat într-un gard şi craniul mi-a fost afectat...

De atunci întunericul mi-a cuprins lumea şi sufletul... Doctorii mi-au dat şanse de vindecare, dar operaţia era prea costisitoare pentru bieţii mei părinţi. Visul meu de-a ajunge un nume în lumea tenisului s-a stins odată cu speranţa de-a mă face bine, trebuia să-mi recunosc înfrângerea... Sunt oarbă şi aşa voi rămâne!

Cred că face voluntariat, când îl întreb ce caută în spital e foarte secretos.. Despre viaţa lui povesteşte cu o oarecare mândrie, este dansator şi încă unul foarte bun, locul I pe ţară acum un an, la juniori. Îi simt emoţia şi entuziasmul din glas cu fiecare cuvânt ce vine în relaţie cu dânsul.

Spitalul îi e familiar, mă poartă pe holuri cu o siguranţă nebănuită în paşi. Azi vom face o plimbare în părculeţul spitalului... îmi plesneşte inima de emoţie... de 2 luni nu am mai simţit atingerea caldă a aerului. "O să pară ciudat, dar vreau să-mi descrii tot ce vezi... fiecare culoare, emoţiile transmise de fiecare formă"...

Şi aşa am început să-mi trăiesc viaţa prin Ioan, fiecare sentiment şi percepţie îmi erau transmise, iar el îşi începea domol povestea..."zambiluţele salută aristocratic cu rozul lor pal şi dulceag; o mică narcisă, timidă şi inocentă îţi face cu mâna, o tiară gălbuie îi împodobeşte discret fruntea, albinele îşi încep sacra călătorie printre tulpinile ce se afişează impetuos în faţa lor, razele de soare licăresc ludic şi violent în apa micului izvor ce străbate grădiniţa ca un şerpişor ispitit de esenţă înmiresmată a naturii...". Descrierile erau atât de intense încât fiecare celulă a corpului meu le simţea atingerea.

Între timp ai mei începură o luptă asiduă cu sistemul, iar strigătul lor de suferinţă a ajuns la urechile unui filantrop excentric şi cu suflet mare. Mi-am luat cu emoţie rămas bun de la Ioan, când mă voi întoarce voi fi din nou un om normal. Au urmat două operaţii în Austria, după o lună aveam să mă întorc acasă... Inima îmi era plină, toată lumea era extaziată în jurul meu, iar eu mă gândeam la el... oare ce va spune?...

Personalul medical a spus că rătăceşte prin grădină... şi am alergat într-un suflet... stătea cuminte şi mă aştepta, în aceiaşi grădină acum parcă transfigurată, o ruină a unui basm, mai puţin primitoare şi cu mai puţine florii... Stătea pe băncuţa noastră, cu vopseaua cojită de timp şi fierul mâncat de rugină... cu privirea pierdută de un negru pătrunzător şi un zâmbet fin şi sarcastic în colţul gurii ce trăda amărăciunea din suflet... M-am apropiat şi am strâns în braţe cel mai drag cadou dăruit de Dumnezeu... În cinci minute au început să-mi lăcrimeze ochii, viaţa are un ciudat simţ al umorului... Era orb de doi ani, o tumoare pe creier necruţătoare... îi răpise visele, viaţa... Tot atunci mi-a explicat şi apariţia lui în viaţa mea..."timp de trei zile am auzit o copilă plângând şi blestemând şi m-am gândit că sunt oameni mai nefericiţi ca mine care au nevoie de o mână de ajutor. Tu nu ştiai situaţia mea, nu avea rost să trăim amândoi în întuneric, eu îţi descriam ţie şi trăiam împreună fiecare emoţie..."

Optimismul lui m-a ajutat să merg mai departe, ultimul semestru m-am dedicat strângerii de fonduri pt operaţia lui, dar ajutorul a venit prea târziu... Cu banii deja strânşi am înfiinţat o fundaţie pentru copii talentaţi, dar fără o situaţie materială strălucită.Eu predau tenis, avem şi cursuri de dansuri, baschet, handbal şi volei.

Deşi au trecut de atunci cinci ani nu-mi pot scoate din minte îngerul cu aripile tăiate care în ciuda situaţiei, mi-a purtat spiritul dincolo de ceruri... şi mi-a dăruit luna în întunericul crud al fiinţei mele. Dragul meu ştiu că de acolo de sus mi-ai încurajat reverul şi mi-ai purtat paşii de dans spre locul I. Mulţumesc.